« Priveşte-te. Dacă vezi vreo schimbare în tine, dacă constaţi în tine însuţi vreo dezvoltare, înseamnă că ai găsit omul potrivit. El poate fi frumos sau urât, agreabil sau dezagreabil, el poate să te flateze sau să te certe; nimic din astea nu contează cu excepţia unicului fapt crucial: acela al evoluţiei tale interioare. Dacă nu te-ai dezvoltat, ei bine, el poate fi prietenul tău, dar nu gurul tău »
Nisargadatta Maharaj
O vorbă de duh de sorginte orientală spune că aceeași conștiință se găsește în discipolul care pune întrebarea, cât și în maestrul care dă răspunsul. Dintr-o unitate primordială, destinul devine instrumentul unei fraze rostite de spirit către sine însusi. Poate că doar neputința noastră de a sesiza simultaneitatea spiritului în experiențele pe care le întrupează, cât și cea a timp
urilor dispuse într-o liniaritate naturalistă cu care suntem obișnuiți, ne face să împărțim încă o dată lumea în maeștri și discipoli, în țel și parcurs, în realizare și devenire. Trăind în lumea relativității și a diferențelor, o mică reflexie asupra obișnuințelor pământești poate lumina deopotrivă pretinsele norme ontologice ale relației maestru discipol, cât și realitatea lor.
- Maestrul
Inventariind posibilele chipuri ale maestrului spiritual, căci către acesta ne îndreptăm acum privirea, întâlnim ipostaze precum: guru, roshi, preot ortodox, înțelept sufi sau maestru de arte marțiale. Ne vom orienta către ceea ce au ei comun și nu vom da curs diferențelor pretinse între, de pildă, un guru indian și un duhovnic ortodox, fiecare cultură reclamând, firește, superioritatea reprezentantului ei. De asemenea nu ne propunem acum să discutăm despre maeștri închipuiti, maeștri cu diplome (câti se perindă în zilele noastre printre noi..) sau excroci de meserie, toți suferinzi de <<cancerul mortal al guruismului>> cum se exprima Swami Shivananda. Asemenea focare entropice care angrenează sute și mii de naivi în vâltoarea delirului și a pierzaniei, oprimă aerul proaspăt lăsat pe pământ de Bunul Dumnezeu. Cum ar spune călugării noștri, “astea-s rătăciri”.
În primul rând trebuie semnalat faptul că maestrul autentic cu greu poate fi încadrat în tipare, impredictibilitatea lui ca mod de viață și ca manieră de a-i trezi pe discipoli în cele mai neașteptate forme, fac parte din fișa postului său zilnic. Este de la sine înteles, că fiind neanticipabil un maestru, cu greu portretul schițat aici are pretenția de a demasca adevăratul chip al său în mod pozitiv. Putem spune mai degrabă ceea ce nu este, semnalând o dimensiune mai degrabă apofatică a maestrului și putem spune câte ceva despre el în raport cu alte ipostaze ale celui care transmite, de pildă, cu acelea de învătător, profesor, sau mai nou “trainer”, adică antrenor (să nu îl uităm pe Constantin Noica care vroia să devină “antrenor cultural” odată cu ieșirea din închisoare) sau “formator”. E inutil însă să insistăm asupra diferenței calitative între tipul de “antrenament” pe care îl propunea Noica și mult prea-orizontalele metode de “autodezvoltare” moderne.
Apoi, este greu de crezut că un maestru veritabil, nu este simultan și discipol: al vietii, al lui însusi, al celor pe care îi citeste, al elevilor săi și în cele din urmă, sau poate în primul rând, al lui Dumnezeu. O atitudine morală elementară îl obligă să fie familiar cu universul spiritului, să anticipeze pașii discipolilor, să fi fost înaintea acestora de câteva ori pe vârful către care îi îndreaptă. Peisajul înăltimilor, cât și prăpăstiile adâncurilor interioare trebuie să îi fie cunoscute mai bine ca oricând; doar în acest fel el ar putea să lucreze cu cei nou veniti, cei cu suflete mai mult sau mai puțin deschise. Chiar și orizontalitatea plată a deșertului convertită apoi prin propria sa muncă într-o grădină înflorită, trebuie să îi fie un fenomen familiar. În Kularnava Tantra se spune foarte clar că <<doar cel care a fost “atins” îi poate atinge pe ceilalți; cel care nu a fost atins cu greu poate fi un “Atingător”. Doar cel care este liber, poate să îi elibereze pe ceilalți>>.
O altă vorbă de duh, de data aceasta de sorginte mioritică, nu prea fericită din păcate, spune că trebuie să faci ce zice popa și nu ce face el. Nu știu cât succes real poate avea un astfel de îndemn; dacă cel care pretinde că spune adevăruri nu le întrupează cu propria sa ființă, devine foarte repede suspect de excrocherie. Firește, orice maestru este un om, poate greși, și poate un atribut esețial al lui este acela că transformă eșecul în victorie, iar gradul de conștientizare îl face să nu fie tributar “perseverării diabolice”. Există în Milinda-Panha un episod în care se spune că răul făcut din inconștiență este mult mai grav decât cel făcut în mod deliberat, ceea ce contravine dreptului occidental. În viziunea înțeleptului Nagasena, răul este culpabil tocmai pentru că este inconștient și implicit este repetabil indefinit atât timp cât nu este recunoscut ca atare. Legat de această problematică a calității maestrului, apare implicit întrebarea cum anume îl alegi pe cel care urmează să îți fie calauzitor. Într-o lume în care deviațiile sunt la tot pasul, cel care caută este supus riscurilor de a cadea pe mâna netrebnicilor. Există însă ideea, riscanta de altfel, că nu contează pe cine alegi ca maestru, ci important este să fii tu corect, iar efortul pe care îl faci să fie unul just și aliniat ordinii lumii, în timp ce pseudo- călăuza va primi exact ceea ce merită. Dacă ne uităm însă la sectele din jur și la gradul de depreciere, uneori iremediabil, al celor care i-au urmat pe conducători direct în prăpastie, parcă nu îți prea vine să te încrezi în oricine.
Apoi un maestru care se simte bine etichetat ca “maestru” e deja suspect. Spre deosebire de pedagog-profesor care transmite în mod principal informații, maestrul transmite atitudini, și aici poate fi văzută și similitudinea între cuvântul scris care poate fi citit de oricine și care riscă să devina mort și starea interioară ce dă naștere unui text, contactul viu cu realitatea care se exprimă în limbaj uman. De la un profesor primești ceva, de la maestru te primești pe tine. Un profesor îți dă informații, un maestru îți ia..iluziile, un profesor se desfăsoară în orizontul lui “a avea”, maestrul întotdeauna în jurul lui “a fi”. Maestrul autentic învată mai mult din ceea ce este decât din ceea ce știe. E adevarat însă, că uneori cele două calități, dăscălia și măiestria, se împletesc, și uneori e necesar ca ambele să conlucreze.
Discreția maestrului ca semn al făcătorului de bine rămas neștiut este la antipod de auto-mistificarea și crearea de legende în jurul propriei personalități. Celebritatea și dorința de adulatori îi sunt străine unui maestru, iar onestitatea este o calitate sine qua non, fără de care e greu de crezut se pot face pași reali într-o disciplină în care se caută adevărul. Maestrul care nu uită că e maestru nu este un adevărat maestru. Această știință a uitării este greu de atins și foarte rară. “Elevul învață, sadhaka debutant învață să învețe, iar sadhaka avansat învață să uite”[1].
În textele orientale se merge până într-acolo încât se spune gurul este o întruchipare a lui Dumnezeu Însuși; nu personalitatea lui, ci mesajul care curge prin el. Firește, este de notorietate faptul că în Orient exagerările sunt la ordinea zilei, în timp ce cultul devotional poate părea caraghios pentru un occidental. Ceea ce însă merită supus reflecției este paradoxul oriental prin care impersonalul (brahman) se descoperă în persoana gurului. Ceea ce însă nu se prea menționează în scripturile milenare este dimensiunea de «Adversar» a maestrului, care în timp ce cu o mână dă cu cealalta ia, care pune piedici din când în când și care poate fi uneori interpretat ca un netrebnic în toată regula. Granița dintre escrocul autentic și maestrul ca adversar poate fi foarte fină, și doar inima onesta a discipolului poate discerne între culori atât de asemănătoare și totuși radical diferite.
- Discipolul
Să ne reprezentăm acum profilul discipolului, cel care, încă împarte lumea în maeștri și discipoli, cel pentru care repererele aparțin doar universului dualității și pentru care întâlnirea cu sine însuși este proiectată într-un viitor incert. Există bineînțeles și aceia care, vrând să imite înțelepciunea maeștrilor vor să ajungă instantaneu la desăvârșire, urmând în mod fals un îndemn de altfel foarte real, care spune că nu e nimic de căutat și nimic de găsit. Decât delasarea searbădă e preferabilă salahoria entuziastă, deși nici aceasta din urmă nu este cheia optimă. La un moment dat, orice fel de soluție spirituală se izbește de zidul paradoxului și de neputința gândirii booleane, exact cum pentru a “ajunge” la Tao, atât acțiunea cât și statul degeaba sunt la fel de inutile.
Pentru a înainta pe Cale, în India se recomanda conlucrarea tenace a patru metode tradiționale: studiul cărților, întâlnirea cu un guru (sau yoghini neatestați “oficial” ca gurusi), experiența personală în practică și în viață, și frecventarea celor interesați de o cale spirituală. Pentru Vedanta, viziunea(darshana) non-dualistă a tradiției ortodoxe indiene, discipolul trebuie să îndeplinească câteva cerințe minimale. În primul rând, în acest domeniu în care conștiința este miza și substanța întregului joc, capacitatea de a discrimina (viveka) este absolut necesară. Odată trezită această calitate latentă, urmează aproape de la sine capacitatea de a renunța (vairagya). Un alt lucru esențial este dorința de adevăr a celui aflat pe Cale. Deși în Bhagavad Gita se spune că yoga începe abia odată cu renunțarea la dorințe, această dorință de adevăr și libertate este una cu totul specială, este puntea de traversare din lumea confortului și a hipnozei lumii, în lumea în care întrebarea și cautarea devin un fel de busola existențială.
Discipolul este cel care caută, și atâta timp cât o face onest, nu devine neaparat maestru, dar granița dintre cele două categorii poate deveni translucidă sau, și mai bine zis, cele două categorii își pierd semnificația; ceea ce apare imediat în conștiința lui este importanța drumului și trăirea conștientă a vieții. Există școli de yoga unde discipolul, după iluminare, păstrează tăcerea timp de 7, 12 sau chiar 20 de ani. Despre însuși Ramana Maharishi se spune că și-a impus tăcerea timp de 20 de ani până când a început să își împărtășească învătătura și celorlalți. Un caz exceptional este și al lui Swami Satcittananda, care la vârsta de 119 ani depusese jurământul tăcerii (mauna) de peste 25 de ani, pentru că se considera pe sine discipol! Până când fructul lăuntric se coace, disciplina este absolut necesară. Mai mult, coacerea devine permanentă, iar starea de discipol persistă fără etichetă, prin prezența aceleiați curiozități și deschideri ca la prima respiratie conștientizată.
- Cum recunosti un maestru ?
Jaques Vigne spune că meditația asupra recunoașterii unui maestru autentic este în sine o practică spirituală. Se spune că doar un înțelept poate recunoaste un alt înțelept, lucru valabil din punct de vedere al certitudinii, însă teritoriul de luptă al celui care bate la porțile cunoașterii este incertitudinea. Din acest motiv a stabili câteva criterii generale este absolut indispensabil pentru a discerne dacă cel presupus a fi maestru chiar încarnează acest rol. În india de pildă, se spune că întâlnirea cu gurul este un fel de “coup de foudre”, cei doi recunoscându-se reciproc. Când discipolul este pregătit, apare și maestrul, cel din urma exclamând: “Iată-te în sfârșit. De când te așteptam”; ceea ce nu înseamnă că așteptarea este într-un sens literar. Atmosfera maestrului se poate răspândi în jur, iar cel cu disponibilitate și apetență spre sacru poate simți adierea sensului.
Pentru Ramakrishna, cel care devine guru trebuie să fi experimentat cel puțin, așa numitul samadhi cu suport (savikalpa samadhi), “enstaza” cum traducea Mircea Eliade această stare cu totul specială din yoga, “rezultatul final și încoronarea tuturor eforturilor și exercițiilor spirituale ale ascetului”[2]. În lipsa acestuia, puritatea împreună cu dorința de într-ajutorare a semenilor pot suplini încă netrezita stare mistică. Cum chiar și cele mai onorabile rețete și sistematizări în domeniul spiritului sunt supuse relativității, putem întâlni personaje atinse de experiența adevărului și fără o valoare efectivă pentru ceilalți, precum și oameni absolut normali, fără mari extaze mistice, dar foarte utili semenilor. Economia primirii și utilizării talantilor gestionează și domeniul cunoașterii mistice.
Un alt criteriu, mai fin de aceasta dată și care necesita o anumită privire de ansamblu a discipolului, precum și practica autoascultării, este sesizarea tăcerii maestrului. Nu orice fel de tăcere, nu muțenia celui asurzit de propriile gânduri, ci un fel de tăcere palpabilă în aer. Un aspirant (sadhaka) atins de vreo experiență mistică va simți nevoia să vorbească încontinuu despre experiențele lui, în timp ce un înțelept se mulțumește să tacă. Acesta îi învață pe ceilalți mai degrabă prin tăcere decât prin cuvinte. Pacea unor înțelepti veritabili i-a făcut pe multi sceptici să iasă din propria încremenire. Îndoiala justă face parte din metabolismul credinței, fără de care aceasta din urmă riscă să devină certitudine de beton, făcând drum liber fanatismului și habotniciei. Pe de altă parte, îndoiala necontrolată și solitară poate duce la un altfel de fanatism la fel de periculos ca cel religios, la idolatria propriilor păreri și ale altora, la contestarea aerului care se respiră și eventual, la închinarea în fața noii zeități a pragmatismului care rezolvă toate probleme, care reduce complexitatea universului la simplitatea dinamicii particulelor și care vrea să pună “mai mult în mai puțin”. Pentru a fi nutritive, credința și îndoiala se găsesc într-un joc permanent, iar condiția continuității lor este ca cea dintâi să fie puțin mai puternică decât cea din urma. Revenind la tăcerea înțeleptului, acesta poate întrupa plusul de credință peste nivelul de îndoială al scepticului: nu prin argumente, nu prin demonstrații la care scepticul are răspunsurile pregatite, ci prin tăcerea venită din cunoașterea adevărului. Am putea vorbi despre “omul ca argument”, care prin propria ființă doboară zidurile celor din jur.
O altă calitate de recunoaștere a unui iluminat autentic este putința de a se copilări din când în când. Spiritul ludic ca expresie a unei libertăți cotidiene poate fi un indiciu al omului ce îmbrățișează viața sub toate aspectele ei. Opusul acestei stări, bățoșenia de catedră, seriozitatea douăzeci și patru de ore pe zi, precum și degetul sfătos într-o permanentă ridicare indică o abatere gravă și scorțoasă de la starea celor “fericiți cei cu inima curată”.
- Respirația ca maestru
Scripturile orientale vorbesc despre existența unui guru interior, sadguru, care nu este altul decât sinele lăuntric, natura noastră reală, ceea ce este cel mai aproape și mai intim în noi insine. Este calea directă, fără ocolișuri, locul în care drumul și scopul coincid, și în raport cu care orice maestru exterior nu este decât un element de respect. Cum ajungi însă la acest sadguru interior? Ce instrumente folosești?
Tot tradiția ne recomandă, printre numeroasele tehnici, și observarea respirației. Nu oricum însă, ci complet detașat de comentariile interioare, de balastul judecățiilor pripite și de categorisirile inutile. Doar experiență pură. Fără intervenție dacă se poate. Respectând fiecare expir, fiecare inspir. Ascultând total. Ochi și urechi atât asupra propriei respirații, dar mai ales și asupra celui ce observă. Ce spune expirul? Ce spune inspirul? Ce grăiesc pasajele intermediare dintre cele două faze respiratorii? Firește, nu se asteaptă răspunsuri verbale, ci mai degrabă esență, trăire, lărgire a câmpului conștiinței. Dar și mai bine, nu se asteaptă nimic. Se observă pur si simplu. Se trăiește.
[1] Jaques Vigne, Le Maitre et le Therapeute, p. 164, ed. Le Relie
[2] Mircea Eliade- Yoga. Nemurire și libertate, p. 75. ed. Humanitas 1993
