Se spune adeseori că nimic nu este întamplător, că totul este regizat din spatele cortinei lumii și că orice acțiune poartă în ea însăși o semnificație. Autorul acestor rânduri nu împărtășește această viziune despre lume (cel puțin nu în totalitate), în care lipsa absolută a întâmplării implică legități absolute, îngrădind astfel chipurile libertății. Uneori există și pură întâmplare, care nu trebuie privită neapărat ca o ruletă oarbă ce compensează traiectorii gata făcute, ci pur și simplu ca un spațiu de libertate, dotat uneori cu farmec de poveste. Căci despre o poveste este vorba în cele ce urmează, despre o poveste care a ales să iși găsească personificare într-un om. Ca și cum, ceva din acea Fantasia de care ne vorbește Michael Ende sau din marea de povești a lui Salman Rushdie, s-a întrupat într-un om și continuă să iși răspândească savoarea într-o lume care de mai bine de două secole este constrânsă la reperele rigide ale unui pozitivism când explicit, când tăcut. De altfel, această situație începe să se deștelenească uneori chiar din interiorul științei, cațiva gânditori cu veleități profetice și deschideri spre orizonturile tradiției, atrag tot mai mult atenția asupra unei dimensiuni verticale a lumii, structurată pe nivele de realitate. E suficient să ne gândim la W. Heisenberg, N. Bohr, D. Bohm, și mai nou Basarab Nicolescu sau Ravi Ravindra. Nu tot ceea ce se vede în fața ochilor are același grad de realitate, nu toate evenimentele au aceeași semnificație, nu orice zi are aceeasi densitate temporală în ciuda monotoniei ceasului și nu orice utilizare a verbului “a fi” este îndreptățită. Uneori, unii oameni sunt purtători de ființă, și prin ei se răspândește realitate în jurul celorlalți. E mai mult decât simplă structurare interioară, aceste personaje sunt chiar focare de real, veritabile centre ce mențin ordinea lumii.
Un astfel de personaj este Maurice Daubard, cel supranumit și yoghinul extremelor, cel care a stat intr-un cub de gheață timp de o oră, cel care deși în pliantul stagiului de la Zinal era iulstrat cu o privire de războinic, în realitate blândețea și compasiunea este cea care îl animă și îl deschide către ceilalți. Maurice este specialist în tummo, a
cea disciplină de origine tibetană de a lucra cu frigul, care i-a permis printre altele să se vindece de câteva boli în tinerețe la care medicii nu îi mai dădeau nici o șansă. Tradiția practicii tummo se întinde de-a lungul sutelor, și poate chiar a miilor de ani de practică în vecinătatea ghețarilor himalayeni. E suficient să ne aducem aminte de faimosul Milarepa, cel mult admirat de Brâncuși, care a rămas în istorie pentru performanțele sale la limita fantasticului în ceea ce privește travaliul cu frigul. Exhibiționiști care intră într-o copcă și apoi ies repede s-au văzut destui, dar a sta luni de zile în munți înalți îmbrăcat sumar și practicând într-o cavernă fără foc, și apoi trecând probele dure ale tummo-ului tibetan, mai rar. De asemenea, nu trebuie uitat nici o clipă că tummo-ul se adresează dimensiunii spiritului, disciplinei interioare, travaliului ascetic și autocunoașterii.
Cum se derulează o zi cu Maurice la unul dintre stagiile lui de iarnă din valea Aosta?
Dimineața devreme, cam cu o oră și jumătate înainte de răsăritul soarelui, o muzica gregoriană sau acorduri indiene trezesc întreaga cabană. În scurt timp, își fac apariția la iesirea principală oamenii care lucrează cu Maurice. Acesta este deja de minute bune afară, la câteva sute de metri de cabană, stând în poziție de meditație. Drumul urcă prin pădure și fiecare temerar își așează izoprenul în groapa din zăpada pe care tocmai și-a săpat-o cu o zi în urmă. Fiecare pe a lui, să ne întelegem. În timp ce temperatura este sub zero grade, mirosul zăpezii proaspete te invită să respiri ca și cum ai face-o pentru prima dată; câteva păsări se bucură de lumina timpurie a zilei, iar la orizont sclipesc vârfuri abrupte, acoperite cu gheață la aproape 4000 de metri. Ambientul în care se desfășoară stagiul este în valea Aosta, la o altitudine de peste 1800 de metri, înconjurat de munți oriunde ți-ai intoarce privirea. Peisajul este venit parcă dintr-un vis al muntelui, izvorât acum dintr-o eternă primă zi a Creației. Într-un asemenea spațiu, respirația este cea care ne amintește de propria noastră devenire, și tot cu ea rămânem calmi în mijlocul zăpezii. Câteva exerciții de respirație însoțite de anumite tehnici mentale erau menite a ne adapta frigului, fiecare stând la locul său devenit o dată cu începerea practicii propriul său “Jokhang”, adică propriul templu, “dojo”, spațiu sacru. Și oricât de somnoroși am fi fost, aerul rece și viziunea muntelui devenită tablou în fața privitorilor, ne trezeau la viață. În prima fază eram îmbrăcați foarte bine, firește cu excepția lui Maurice care era în chiloți, doar cu o pătură asupra lui. Aveam tot timpul termometrul asupra mea, constatând pe cadranul lui doar temperaturi negative. Dacă mai bătea și vântul, vremea era chiar bună de tummo. Înainte de răsăritul Soarelui, majoritatea dintre noi ne dezbrăcam și continuam exercițiile de respirație. Imediat ce se iveau primele fascicole de lumină o bucurie îi cuprindea pe oameni. La ce frig era, aveau și motive! Din acel moment mai stăteam până la opt și jumătate, timp în care Maurice ne anunța din cinci în cinci minute cat mai era până la ora respectivă, timp în care invita la relaxarea umerilor, la observarea dispoziției interioare și la traversat situația in care ne aflam. Tummo se practică la granița dintre inconfort și confort, la cel din urmă ajungând doar traversând absența curajului și a disponibilității specifice celui trezit. Acest spațiu psiho-senzorial ascunde resurse nebănuite, și doar întâlnirea cu el și asumarea lui duc la starea de confort în mijlocul frigului exprimat prin ceea ce Maurice numea exaltare.
Când sosea timpul de a pleca, Maurice se ridica încet din locșorul său, și cu mare grijă cobora panta până la cabană, învelit într-o pătură și călcând cu grijă pe zăpada înghețată. Toți ceilalți mai stăteau liniștiți în zăpadă și îl urmăreau cu privirea până când cotea spre dreapta printre brazi către cabană. Fiecare mai rămânea încă două trei minute în tăcere, cumva parcă pentru Maurice în timp ce coboara la cei 84 de ani ai săi, vizibil cu oarecare dificultăți, exact cum și el a stat o viață întreagă în frig pentru toți ceilalți. Esența tummo-ului, ca și a întregii yoga este legată intim de travaliul si practica nu doar pentru sine, ci mai ales și pentru cei care au nevoie de așa ceva. Situația acestei întârzieri deliberate poate fi vazuta in corespondență si cu lumea asanei(tradusa legitim ca stare cu punct de plecare corporal), ca atunci când după ce stai minute în șir în anumite exerciții la limita ta personală, nu te grabești să parasesti postura, lăsând totul în urmă și bucurându-te că ai scăpat, ci dimpotrivă, păstrezi acea atitudine în care …..daca ai mers o milă, mai poți merge incă una.
Spre deosebire de mersul prin zăpadă cu rachete, sau de baia în apa cu gheță, destul de rapidă în fazele inițiale, statul în meditație (în frig se înțelege) cere anduranță și fără motivarea interioara nu te alegi decât cu un chin inutil. A practica așa ceva în “dorul lelii”, nu trezește în veci exaltarea către care îi conduce Maurice pe practicieni, rezultatul fiind doar gânduri iscoditoare cu privire la astfel de practici și astfel de oameni. Ținând cont de ceea ce Maurice aducea aminte de multe ori, și anume că dacă ai lumină în tine să o dai și altora, dacă tu zâmbești, sa dai din zâmbetul tău și celorlalți, constatai destul de repede, că lucrând pentru toți cei ce nu pot face asa ceva, sau nici măcar nu vor să audă de o astfel de posibilitate, apare o încălzire a unui entuziasm al inimii și se poate duce la bun sfârșit acea probă (nu a folosit nimeni cuvântul “probă”, dar e cumva implicit în ceea ce se întâmplă acolo). Meditația în zăpadă necesită un efort mental puternic, care trebuie întreținut. Ca orice foc exterior, și cel interior are nevoie de permanenta grijă și atenție asupra lui. Hotararea e obligatorie, iar imaginația are un rol deosebit. Legat de ea, Maurice ne spunea ca, întâlnind mulți bolnavi imaginari, a reușit, doar insuflandu-le o schimbare “de pol” a imaginației, sa ii determina sa inceapa procesul vindecarii, unii dintre ei facand apoi lucruri remarcabile în propriile lor vieți. De asemenea, locul te impulsiona la exaltare. Auzeam foarte des, că biserica unui yoghin este pădurea, cu vântul ei, cu florile și arborii, cu gazele, cu animaluțele și păsările, cu mirosurile vii, cu munți și ape proaspete. Pentru un iubitor de munte, asemenea vorbe sunt foarte limpezi și foarte pe sufletului lui, exceptand poate, eticheta de “yoghin”.
Apoi, la ora 11 urma plimbarea cu rachete prin zăpadă: bineințeles în chiloți, sau costum de baie. Fiind soare și urcând un mic delușor prin pădure până la un platou montan de unde începeau versanți mai seriosi, corpul se încălzea destul de repede. Chiar și cei mai friguroși s-ar putea adapta la un astfel de antrenament. Ca de obicei, ceea ce îi impiedica pe mulți este frica de frig, și nu atât de mult frigul în sine. În apropiere, cațiva schiori priveau amuzați cum un mic grup de nebuni în rachete de zăpadă și îmbracati sumar începeau să se pudreze cu zăpada proaspătă, efectul fiind o răcorire trezitoare. De jur imprejur erau numai munți, cu vârfuri sclipitoare, vai mai largi și mai strâmte, căsuțe ca de poveste presărate ici și colo în vale. Ne uitam la acei munți, “îi respiram”; ba chiar, fiul lui Maurice, Patrick, care a mers cu noi în prima zi a stagiului, ne-a invitat la un mic exercițiu de respirat starea pe care o degajau munții, chestiune foarte familiară pentru iubitorii de natură. Același Patrick, la Zinal în Elveția, unde se ține anual Congresul de Yoga al Uniunii Europene de Yoga, le spunea cursanților să stea cu ochii deschiși și să privească muntele, căci sunt suficiente motive de meditat asupra lui. Și apoi îi parodia pe cei cu ochii inchiși, duși prin alte zări, de regulă pierduți în ușoare deliruri.
Micul ritual de pudrare cu zăpada, dus până la tăvalire în toate regula, era reluat în fiecare zi, cu continuitate, chiar și în acele zile cînd ningea. Dupa câteva minute bune, ne întorceam către Soare, intrăm în chandrasana (“asana lunii”) și receptam tot ce era de primit. În mod straniu, corpul devenea ca de foc și fiecare simțea nevoia să se răcorească, tendința care nu era urmată, întorcându-ne înapoi la cabana. Aici, Maurice ne vorbea despre lucrul cu frigul și relația cu sănătatea, despre mecanismele termofiziologice, despre retrezirea omului primitiv din noi cu capacitățile supraviețuirii, despre exaltare și fermitate, și multe altele. Tendința naturală a corpului la frig este aceea de a se cocoșa, de a se ghemui, pentru a proteja organele interne, în timp ce extremitățile sunt abandonate. La tummo, dimpotrivă, poziția rămâne dreapta, umerii coboară, iar corpul relaxat. Verticala este esențială și abaterea de la ea nu va trezi în veci exaltarea și îmbrățișarea frigului. Tummo se face deliberat, în opoziție cu mecanismele de supraviețuire care se activează automat. Ne spunea și despre frisonul termic care urmează după travaliul cu frigul, dar poate cel mai important lucru pe care îl făcea Maurice era să insiste în a da din entuziasmul lui și celorlalți, de a-i face să treacă prin frica și de a merge înainte.
Cum scenarita este unul din marile neajunsuri ale modernității, noi ne gândeam că proba cea mai dificilă, aceea de a intra într-un lac inghețat, probabil e rezervată doar dupa ani de practică, și probabil doar pentru practicieni mai vechi și pentru Maurice însuși. Nici vorbă de un astfel de scenariu, amintindu-ne încă o dată de o vorba de duh pusă pe seama lui Descartes, cum că tot ce e probabil e probabil eronat. Din prima zi, după o jumatate de oră de stat la bibliotecă, ieșeam pe o terasă, coboram scările înghețate, mergeam puțin prin zăpadă și apoi direct în apă. Întâi intră Maurice, dupa ce în prealabil fiul său Patrick spărsese gheața cu lopata, și apoi toți ceilalți intrau rând pe rând. Absolut toți, fără nici o excepție. Deși era facultativ, Maurice îi făcea pe oameni să aibă încredere și să intre în apă. Măcar până la brau, și cu trecerea zilelor, până la piept și gât. În apă, era esențială relaxarea și vizualizarea unui Soare roșu în centrul pieptului sau în zona Harei, și apoi trimiterea energiei spre extremități. Aproape toți erau crispați la început, cu umerii ridicați, cu fetele chinu
ite, făcând exerciții de respirație în apă. Intrau și ieșeau destul de repede. Cu trecerea zilelor însă, tot mai mulți oameni stăteau minute în șir în apă, relaxați, făcând glume, și râzând ca nebunii. La început râsul era o manieră psihică de a traversa situația, dar apoi era pur și simplu un act de libertate. În momentul în care atingeam o anumită limită, care devenea din ce în ce mai realistă o dată cu trecerea zilelor într-o astfel de practică (la început frica te determină să ieși foarte repede), ieșeam din apă și mergeam în culori roșii-vineții pe terasa, cu degetele de la picioare care parcă stăteau să pice, și lucram la Soare chandrasana (în extensie în picioare), apoi prana shanti mudra (deschiderea brațelor spre Soare primind viața care pulsa fără nici un fel de opreliște). Facultativ, se potrivea exercițiul păzitorului (“chaturanga dandasana”) de minune, exercițiu care s-a dovedit foarte molipsitor. După câteva minute intram în cabană, ne schimbam și mergeam să bem ceai fierbinte. Puneam haine groase pe noi, chiar dacă încă ne era cald. În câteva minute, apărea frisonul termic, și foarte mulți tremurau bine de tot, în timp ce o senzație de mentă pe corp si prin corp împrospăta toata ființa. Un ceai, două, apoi masa de prânz, care se prelungea la discuții încă vreo oră. În primele două zile, simțeam în centrul pieptului un focar de fierbințeală care distribuia energie în tot corpul. Activarea fusese puternică, dar după câteva zile, nici nu mai era nevoie de atâta “pompaj”, asta și pe masură ce stăteam mai mult în apă. La fel și în ceea ce privește zonele cele mai expuse și mai sensibile ale corpului: extremitățile. Starea de frig era înlocuită la început cu o stare de durere. Asta o vreme, până înțelegeai cât de mult contează relaxarea, buna dispoziție, demitizarea fricii, savurarea senzațiilor și a deplasării prin bazinul înghețat, priveliștea Alpilor de aproape 4000 m din apropiere și ineditul situației.
Maurice ne spunea că foarte multi oameni s-au vindecat lucrând cu frigul, si relua ca laitmotiv o vorbă de duh, “Și tu pense tu est mort, dit le samourai”, apoi punea accentul pe determinare și hotărâre, pe sthira. Firește, butada la care apela nu era menită să deprecieze gândirea, ci sa-i potenteze momentele utilizatării si pauzelor ei. În cazul in care urma să intri în apa inghețată, gândurile puteau foarte usor să te devieze în ezitare, descurajare, teamă, resemnare etc. Din acest motiv a traversa situația la modul pur senzorial, cel puțin până intrai în apă
, era cea mai indicată varianta; apoi era ceva cu totul special momentul când, după minute bune de auto-observare în apa înghețată, ieșeai pe terasă și stăteai în chandraasana în fața unor creste înzăpezite, corpul trepidând de viață. Contactul cu senzațiile era, să zic asa, la prima mână, fără nici un fel de filtre; “lucrul în sine” era mai accesibil ca oricând. Puține cuvinte pot reda energia și acel fel de libertate în preajma unor munți păstrați parcă puri de la începutul lumii. Exact cum practicianul intră în asană (tradusă de multe ori impropriu ca “postură”, ea fiind o stare) luându-i forma și asimilând-o în interior, iar asana pătrunde la rândul ei in el, tot așa persista senzația că ghețarii aceia sclipitori încap în torace, în mâini, în picioare, în carne și în oase, umplând percepția pură și nealterată.
Dupa masă, pe la 5 fără un sfert, într-o sală urma ședința de yoga dominată în special de practica asanelor. Pe lângă astea Maurice cânta la harpă, și noi medităm pe sunetul respectiv. Era ceva nostalgic acolo, ceva din sufletul lui, ceva dintr-o poveste plină de viață și de dăruire. Uneori suna fals, iar cântecelele erau adeseori simpluțe, dar privind imaginea de ansamblu cum un bătrânel care iși dă sufletul să trezească exaltarea în oameni, care vrea să dea și să dea, primeai pur și simplu cu bucuria celui care îl face bucuros pe cel care dăruieste.
Maurice este și profesor de yoga, nu doar de tummo, insistând pe faptul ca axul principal al yogăi este autocunoașterea, dincolo de orice fel de performante corporale. De asemenea, Maurice atrăgea atenția asupra marilor intrebari ale vietii, care o dată ce devin parte integrantă a unei vieți omenesti, automat această modelare datorită lor devine o forma de yoga. S-ar putea ca într-o săptâmană Maurice să nu convingă cu câtă y
oga ştie, dar cu siguranţă convinge cu cât suflet pune ca să împărtăşească. Yoga pe care o predă este una de bază, foarte corectă, din categoria celor care se pot găsi la îndemână dacă cauţi suficient de bine. Asane cu foarte multe detalii, respiraţii, într-adevar vii. Aveau pecetea Viului în ele, şi asta poate servi la deschiderea altor porti, ce poate nu sunt intotdeauna atat de vizibile: ne putem gandi la elelementele destinului, yoga a timpului, situaţiile paradoxale, etc. De asemenea, Maurice nu schimba tonul vocii, nu distanţa spaţiile dintre cuvinte şi nu apasă pe ele în moduri diferite, nu umbla la mecanismele de conducere a celorlalţi spre diferite etaje ale interiorului. Poate că, pentru doar o săptămână de lucru, asa ceva ar fi fost inutil, sau pur şi simplu Maurice nu a vrut să o facă. Cu o singură excepţie, atunci când a condus o oră de yoga nidra (arta de a pătrunde conştient în somn şi de a explora sinele în afara stării de veghe) în ultima zi a stagiului, dar nici aici, nu era nimic calculat sau tehnicizat. Spunea că, deşi a învăţat multe tehnici de yoga nidra de la Swami Satyananda, preferă totuşi una foarte liberă, plecând de la o tehnică de relaxare şi continuând pe unde îl duce propriul suflet. După un preambul de vreo câteva minute bune, crea o atmosferă de poveste. Din când în când suna dintr-un mic clopoţel şi spunea “Nu dormi, rămâi trează, nu dormi, rămâi treaz!”. Trăia absolut tot ce povestea: imita cucul şi alte păsări într-o pădure, sunetele cerbului, apoi povestea detaliile întâlnirii cu un arici, mirosurile copacilor, pătrunderea razelor de soare calde printre frunze, apoi venirea unei furtuni năprasnice, accelerarea stării interioare a celui cuprins într-o astfel de poveste devenită nocturnă între timp, cât şi găsirea păcii într-o casă protectoare. Un amestec de bătrân cu suflet de copil ne plimbă printr-o lume fantastică, plină de viaţa cea mai simplă şi mai firească. Ceea ce nu se observă în practica asanelor, era acum în plină lumină. O Ora petrecută în acea stare se trăieste şi integreaza sub forma unui timp foarte lung şi dens. Trăind conştient în straturile mai adânci ale fiinţei, timpul are altă durată şi altă consistenţă, un fel de comprimare a timpului intr-o durata. Un an de practică yoga poate avea echivalentul pe planul integrării în fiintă mulţi ani cotidieni. Ca si cum timpul ar fi comprimat in durata zilnica. Experienţa de viată a unui om poate fi condensată în câţiva ani de priviri spre propria interioritate. Fireşte, ar prea simplist a spune (strict cantitativ) că un yoghin trăieşte într-o viaţă cât ar trăi alţii în mai multe, precum un Făt Frumos, dar este ceva real aici, legat de o altă calitate şi de un număr mult mai mare de optici în experimentarea vieţii şi a propriei fiinţe.
Maurice alternează lucrul serios cu unele comicării şi bufonerii, destinzând atmosfera densă şi dură a stagiului, lucrul cu frigul fiind unul dintre cele mai dificile “tapas”-uri în practica yoga. Câteva repere cheie ale yogăi care apar imediat în practică în timp ce se lucrează cu Maurice sunt, pe lângă amintitul “tapas”, şi continuitatea, exaltarea, practica “pratyaharei” (retragerea simţurilor de la obiecte în traducerile cele mai consacrate, dar insuficiente pentru a acoperi bogaţia acestui concept), deschiderea spre ceilalţi, a visa şi a indrăzni imposibilul.
Într-o acalmie desăvârşită, câţiva oameni respiră o lume proaspată şi privesc strălucirea zăpezii. “Priviţi diamante! Acestea sunt diamantele reale!” repetă yoghinul zăpezilor. “Nu bijuteriil
e, nu cele care valorează bani, ci acestea care apar o data cu lumina Soarelui!”. Frumuseţea şi liniştea zăpezii, destinderea în propriul corp şi răcoarea diamantelor fiinţei te fac să simţi că eşti într-o poveste, una adevărată, creată de undeva dintr-un interior, ..poate al Povestitorului Absolut.
