Ultimul vis al lui Nietzsche

Oameni de geniu precum Nietzsche, Eminescu sau Holderlin au privit prea mult abisul interior, sfarsind prin a fi nu doar priviti la randul lor de catre abis insusi, ci prin a fi acaparati si posedati in ceea ce noi numim nebunie. Initiatul avant la lettre, plateste scump “caderea lui in sus”. Un ultim vis al celui ce predica supra-omul relateaza un dialog straniu, plin de intelepciune, riscant, caci nu stim ce fel de intelepciune este: cea a nebunului Nietzsche, cea a profetului, cea luciferica, cea a celui care stie dinlauntru…

           “Ma plimbam printr-o padure de pini intr-un inceput de primavara. Simteam cum efortul imi face bine, cum imi amelioreaza starea sanatatii profund afectata de accesele de instrainare sufleteasca carora medicii o numesc nebunie, si cum o flacara a vietii inca palpaie in sufletul meu. Am consumat foarte mult din ce mi s-a dat, am consumat foarte repede flacara timpului intre agonie si extaz, dar cumva printr-un miracol inca nedeslusit de mintea mea, speranta vietii si bucuria imi mobilizeaza toata fiinta; incet, cald si luminos, ca soarele acestei primaveri.

Mergand singur prin mirosurile padurii, ajung intr-o poienita ivita parca din geneza lumii. Tac, in sfarsit tac, predat cu totul acestui inceput de lume si cand ma obisnuiesc mai bine cu aceasta pace, apare un batran ca din povesti, cu un chip ingandurat.

– Buna ziua uncheasule, ma adresai eu lui, asemeni lui Zaratustra!

-Buna ziua, om bun.

-Ce drumuri te aduc in aceasta poiana maiastra?

-Pesemne aceleasi drumuri care m-au intors pe dos. Inchipuieti, un om cu experienta ca mine, demolator de principii, care am afirmat candva ca “Dumnezeu a murit”, care am contestat autoritatile, care am luptat impotriva moralei de sclavi, care vroiam sa trimit omul dincolo de bine si rau , sa-l transform in supra-om si care eram satul de propria-mi intelepciune, caci sunt insusi Zarathustra!, un om ca mine s-a intalnit cu insusi supraomul.

             “Ma plimbam printr-o padure ca asta, dar cumva mai salbatica si mai aspra, si cu un cer de toamna tarziu atat de dens ca statea sa cada peste noi, cand m-am intalnit cu insusi supra-omul pe care-l predicam eu pentru un viitor luminos. Nu stiam de unde a venit, nu stiam cum e cu putinta intalnirea cu el, asa ca l-am intrebat despre originea lui, din ce “cand” a venit el, din ce “unde” a sosit el. Si mi-a raspuns ca el, supra-omul, cel venit din viitor, a fost tot timpul cu mine si ca credinta mea in viitor este poate un mod de a fugi de realitatea prezenta. Atunci un fior m-a cuprins intuind provenienta acestui supra-om. Ceva din propria mea fiinta…Si intuitia, acel expert dincolo de experienta, nu m-a inselat niciodata. Aceasta fiinta stranie, fusese cu mine tot timpul, fusese cu noi toti de la inceputurile omenirii, chiar si atunci cand predicam eu “Ce e maimuţa pentru om? Doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Aşa trebuie să fie şi omul pentru Supraom: doar o batjocură sau o ruşine dureroasă.” Constat ca si eu, Zaratustra, cel mai curajos dintre oameni se teme de intalnirea cu el insusi. I-am spus atunci supraomului despre ultima mea cugetare:

-Se zice ca timpul trece. Timpul nu trece niciodata, Noi trecem prin timp.

-Si daca, totusi….. mi-a raspuns el, mai mult tacand decat rostind.

             Si a privit in zare apoi. Oare chiar rezolvasem aceasta problema a timpului crezand ca noi oamenii traversam timpul, el ramanand imobil asemeni unui drum de munte, care nu se misca, care este ferm si la capatul caruia constatam ca doar noi suntem cei care ne-am petrecut. Si totusi, daca insusi timpul se faramiteaza sub propria sa actiune, o actiune mult mai adanca a existentei.

Si totusi, ce fac eu cu ceea ce simt? Asta imi era noua intrebare, uluit de grozavia acestui supra-om. O oglinda, o inaltare, o speranta, un abis, ce o fi aceasta fiinta ciudata din fata mea?

Ca din senin, supra-omul mi-a zambit prieteneste:

-Ce usor ne luam dupa ganduri, in loc sa ne ascultam simturile. Calitatile senzoriale sunt mult mai apropiate de divin decat gandurile. Tu Zaratustra, care vorbeai despre dionisiac ar trebui sa stii ca e insasi absoluta perfectiune, de-a dreptul divina, sa te bucuri loial de corpul tau.

Predicam odata ca sensul pamantului este supraomul si ii indemnam pe oameni sa ramana credinciosi pamantului si sa nu ii creada pe cei ce le vorbesc despre sperante suprapamantesti. L-am intrebat apoi despre Dumnezeu, l-am intrebat daca chiar intelege cine este El, cel Adevarat, nu cel pe care eu l-am declarat mort, si care era doar un biet idol al oamenilor. Atunci supraomul, mi-a spus ca el nu cauta sa inteleaga pentru a crede, ci crede pentru a intelege. Stranie aceasta credinta din spatele intelegerii. Ce fel de credinta o fi oare? Sa fie oare opusul fricii pentru care pierderea e mai mare decat dorinta de a castiga? Exact in clipa in care vroiam sa abandonez intrebarea in norul necunoasterii, supraomul mi-a spus poruncitor: “Nu accepta niciodata pe “nu stiu”! Cauta! Si atunci am inteles ca necunoasterea nu inchide, ci deschide!

-Noi, cei din supraom, suntem intruparea cautarii. Intrebarea si cautarea ne sunt esenta si fiinta, ele ne sunt viata, ele ne sunt rostul. Altfel, am muri intr-o inchisoare pictata pe apa. Nu uita ca toti avem acelasi maestru: Realitatea, iar masura realitatii este bucuria. Trebuie sa cauti chiar si ceea ce ochiul nu a vazut si ceea ce urechea nu a auzit. Acolo insusi Dumnezeu, a pregatit viata adevarata pentru cei care-L iubesc. Tine minte ca cel care va cere va primi, cel care cauta va gasi, si celui care va bate i se va deschide.

L-am intrebat atunci cum pot face asta, daca lumina e cea care lipseste privirii mele, si el mi-a raspuns ca de fapt privirii mele ii lipseste lumina.

Eu Zaratustra, cel creat de un profet nebun ii resimt suferinta acestuia. O suferinta care traverseaza planurile existentei. Ce pot face in privinta asta? Supra-omul mi-a raspuns :

-Cand suferi, priveste durerea in fata. Te va consola ea insasi si te va invata ce sa faci. Intalnirea cu durerea este intalnirea cu realitatea, si intalnirea cu realitatea nu poate sa faca rau. Atata timp cat durerea se sprijina pe realitate, ea va deveni eliberatoare si se va transforma in cele din urma in fericire, in timp ce opusul ei, placerea se sprijina doar pe iluzie si va duce la robie.“

Asa-mi graise supraomul..zise Zaratustra.

 

               Soarele incepea sa incalzeasca tot mai puternic, pasarile aduceau imnuri Creatorului, si un paraias racoros ma plimba cu sunetul sau in cel mai linistit loc din mine in acea clipa. Mergand impreuna catre lacul azuriu, purtandu-ne mereu primul pas din cei ramasi, eu si Zaratustra asistam la farmecul creatiei. Cautand doar omul, si doar ridicandu-l din robie, am uitat de Dumnezeu cel adevarat. Altii l-au cautat doar pe Dumnezeu si au uitat cu desavarsire omul. Dar Dumnezeu nu ma intreaba ce am facut, ci ce intentionez sa fac de acum inainte. Cautand in adancul omului, in profunzimea lui la care nu ajung decat prin lentoare, caci graba este de natura diabolica, dau de Fiinta care prin fiecare om ia progresiv cunostiinta de ea insasi. Intr-adevar intreaga lume, intregul univers, si tot ceea ce stim si nu stim este o fiinta vie, care se cunoaste pe sine, in fiecare fiinta umana. Omul este un spatiu privilegiat al lumii in care fulgerul intrebarii ii sparge propria bolta interioara. Asa-i graiam eu lui Zaratustra. Dar acesta mi-a spus ca e mai usor sa vorbesc decat sa dau. Si atunci mi-am dat seama ca nu pot da decat ceea ce am primit, iar a vorbi de multe ori este o forma de a lua, de a acapara, de a-i lua in stapanire pe ceilalti, de a-i face dupa chipul si asemanarea mea. Si totusi, atunci cand tacerea este o crima impotriva adevarului, cand indiferenta devine partizanul minciunii, a vorbi este cea mai mare binefacere, este esenta pura a cuvantului, si curgerea libera a omenescului.

-Mai spune-mi despre supraom. Ce ti-a mai spus aceasta fiinta stranie? Caci, vezi tu, noi cei care cautam cunoasterea, nu ne cunoastem pe noi insine.. dintr-o pricina intemeiata. Nu ne-am cautat niciodata- cum am putea atunci sa ne gasim intr-o zi? i-am spus eu lui Zaratustra.

-Marele nostru noroc a fost ca ceea ce este in adancul nostru, ne cheama catre el. El striga catre noi, dar noi nu auzim si atunci face in asa fel incat prin toate mijloacele posibile sa ne intalnim cu noi insine. Intreaga lume exterioara devine expresia acestui adanc care ne cheama. Supraomul nostru isi face bine munca cu noi insine, relaxat si tenace, pe langa care sfortarile noastre sunt simple parodii. Acest supraom, m-a surprins. Desi el este nascut din om, sau poate cel ce l-a chemat pe om pe firul timpului pana la el, pot spune ca ceea ce predicam o data despre el era doar varful aisbergului. Restul mi-a ramas necunoscut. Caci asa este cand pleci la drum, destinatia iti este necunoscuta.

-Deci inca suntem pe un drum caruia nu-i stim destinatia.. Si de unde putem porni spre realitate, spre destinatia noastra?

-Putem porni exact din locul in care suntem. El este in mod necesar realitate. De pilda, copacii acestia, florile si sunetele din jur, propriile noastre corpuri, umbre si voci. Priveste ceva, un obiect, un lucru. Nu trebuie sa-l convingi sa apara. Nu-l cream, el exista si gata.

-Dar ce ai aflat despre acel lucru mostruos numit pacat, inventia preoteasca despre care am scris eu in cartile mele pe vremuri, si care devenise o arma de inrobire a spiritului uman si care impiedica orice inaltare ?

-Supraomul acesta straniu mi-a spus ca cine isi simte greutatea pacatelor sale, acela nu se uita la pacatele aproapelui sau. In plus cu ultima sa zicere i-am zarit sensul privirii sale, el este dincolo de bine si rau, este dincolo de eu si tu, el este o forma a spiritului, care singur este fara incetare peste tot si niciodata nu se intrerupe. “Ultimitatea” este ceea ce mediteaza. Atunci cum sa divizam Indivizibilul? “

Mi-am promis sa tin minte ce mi-a spus batranul, dar acesta m-a tras de maneca, indemnandu-ma mai degraba sa fiu promisiunea.

 

             In scurt timp deasupra noastra un nor negru a pornit vijelia si eu am coborat repede spre satul din care venisem. Vantul era taios si rece, apa curgea siroaie imbiband pamantul, iar mirosurile ma napadeau din toate partile. Batranul o luase in sus.”