Despre timp (1)

“De unde vine timpul ?

Dasein-ul(adică omul) care îşi face calcule

în privinţa timpului şi care trăieşte cu ceasul în mînă, tocmai acest Dasein ce supune timpul calculului spune întruna: “n-am timp”. Oare nu se trădează el pe sine prin ceea ce face cu timpul, în măsura în care chiar el însuşi este timpul ? Să pierzi timpul şi pentru asta să-ţi procuri ceasul ! Nu răzbate aici toată stranietatea Dasein-ului?”

M. Heidegger

• Introducere

După relaţia cu Dumnezeu, relaţia omului cu timpul este poate cel misterios lucru din lume. Ne-am pomenit cu toţii intr-o lume cu timp, înăuntrul căreia toate trec şi se petrec, şi în funcţie de care ne facem toate planurile de viaţă disponibile, dar atunci când vrem să îl apucăm cumva sau de undeva, constatăm o imensă stupoare a minţii. Ne găsim în situaţia Sf. Augustin, care întrebat ce este timpul nu ştie, dar nefiind întrebat ce este, ştie. Calea apofatică, de la Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Marturisitorul şi până la faimosul neti-neti din Vedanta, s-a dovedit calea optimă de acces spre adevăr: calea fără cale, calea către “niciunde”, calea către “nicicând”, calea care implică paradoxurile. Poate aceeaşi situaţie este şi cea legată de cunoaşterea timpului, miezul lui originar fiind unul incognoscibil pentru mintea omenească. Să purcedem totuşi a ne apropia cumva de acest ceva în chip pozitiv, pe care noi avem impresia că îl măsurăm cu ceasul, şi despre care totuşi nu ştim ce este. Este timpul un ceva, ceva de ordinul fiinţărilor precum un scaun sau o casă? Este timpul precum o fiinţă între alte fiinţe?

În prezentul text schiţăm o mică încercare de trecere de la timpul fizic către o perspectivă interioară. Diferenţiem de la bun început două abordari diferite ale timpului, cele care îl investighează pe “cum” – şi aici ne intâlnim în general cu perspectivele ştiinţifice, în care timpul poate avea propria sa arhitectură internă- şi cele care il investighează pe “ce”- aici  îndreptandu-ne spre o perspectivă interioară, în fond cea resimţită de fiecare dintre noi cu propria sa fiinţă, perspectivă născută din centrarea pe om şi pe trăirea timpului, dincolo de orice speculaţie exterioară, mai mult sau mai putin justificată.

• Timpul în fizică. Necesitatea luării în observaţie a observatorului

“The only reason for time is so that everything doesn’t happen at once.

– Albert Einstein”

La o primă aproximaţie, sesizăm două poziţii diametral opuse ale unor concepţii despre timp: cea a lui Newton, pentru care timpul reprezintă un reper absolut, un cadru imobil în care se desfaşoară spectacolul lumii, transcendent lucrurilor, dar imanent lumii şi independent de observator, şi cea a lui Kant şi Leibniz, cu anumite diferenţe specifice între ei de care nu ne vom ocupa acum, pentru care timpul nu are existenţă obiectivă, ci reprezintă doar o structură “apriorică a intuitiei”, forme sensibile din mintea noastră. Între aceşti doi poli se găsesc o serie intreagă de “căi de mijloc”, în care se elimină îngustimea viziunilor materialiste cu pretenţii de absolută obiectivitate, precum şi tendinţele solipsiste, adevărate închideri interioare cu uşoare tendinţe patologice.

Contestarea absolutei obiectivităţi a lumii exterioare prin introducerea rolului semnificativ al observatorului, al celui care face măsurătorile şi care schiţează teorii si reflectă asupra lumii în spatiul stiinţific, survine prin intermediul a două mari teorii la început de secol XX: teoria relativităţii şi mecanica cuantică. În cadrul acestor noi viziuni despre lume, în care observatorul are un rol semnificativ (ieşind dintr-o reducere de la nivelul de obiect) şi viziunea despre timp capătă alte semnificaţii. Timpul în viziunea lui Einstein este departe de a fi ceva absolut în interiorul căruia se petrec schimbările. El este în relaţie directă cu observatorul. De asemenea, timpul şi spaţiul sunt contopite într-un continuum cvadridimensional, care se poate deforma în funcţie de geometria asociată, influenţând şi fiind influenţat de obiectele din jurul său. Herman Minkowski, cel care introduce conceptul de spaţiu-timp in 1908 afirmă într-o lucrare că “Concepţiile despre spaţiu şi timp pe care doresc să vi le prezint au ţâsnit de pe teritoriul fizicii experimentale şi tocmai în asta stă forţa lor. Ele sunt radical diferite. De aceea, noţiunilor de spaţiu ca atare şi timp ca atare nu le mai rămâne decât să se estompeze ca nişte umbre, singură uniunea lor păstrând o identitate reală.”( Einstein A. Et al., The Principle of Relativity: Dover Publications, New York, 1923, pag. 75). În prezenţa unei mase imense, să zicem în prezenţa unei gauri negre, un ceas ar măsura o curgere a timpului mult mai lentă decât un alt ceas care masoară timpul de pe pământ. Aceeaşi relativitate a curgerii timpului apare la diferenţa unor măsuratori efectuate la viteze diferite. Universul einsteinian este unul straniu, unde ordinea firească a scurgerii evenimentelor observate cotidian, nu se mai respectă. De pildă, dacă mai mulţi observatori se deplasează cu viteze diferite faţă de sistemele observate, ordinea în timp este şi ea diferită. Ceea ce pare a fi cauzalitate într-o succesiune de evenimente pentru primul observator, pentru un al doilea ar putea să apară exact pe dos, ordinea evenimentelor fiind inversată, iar pentru un al treilea toate evenimentele desfăşurate pentru ceilalaţi doi ar părea simultane! Există apoi, şi un liman absolut in teoria relativitatii, şi anume rolul luminii pe a cărei rază timpul ar fi înghetat sau imperceptibil, unde adie aerul unei stranii eternităţi fizice şi care probabil l-ar fi facut pe Alphonse de Lamartine să fie extaziat cu al său “ Ô temps ! suspends ton vol, et vous, heures propices !/ Suspendez votre cours ”.

În cadrul teoriei cuantice a câmpului îşi găsesc loc aşa numitele diagrame Feynmann, unde relativitatea prezentă în interacţiile dintre particule demonstrează o simetrie totală în raport cu direcţia axei timpului. Cu alte cuvinte alte cuvinte, formalismul matematic implicat descrie deplasarea unei particule dinspre trecut spre viitor absolut echivalent cu deplasarea unei antiparticule dinspre viitor spre trecut, ambele interpretări fiind legate de împraştierea de tip electron-foton. În acest sens, Louis de Broglie, faimos pentru introducerea dualităţii undă-corpuscul, afirmă undeva despre acest straniu spaţiu-timp că “Tot ceea ce pentru noi constituie trecut, prezent sau viitor, în spaţiu-timp reprezintă un întreg nediferenţiat… Pe măsură ce timpul său se scurge, fiecare observator descoperă noi „felii” de spaţiu-timp care-i apar ca aspecte succesive ale lumii materiale, când, de fapt, ansamblul de evenimente ce constituie spaţiu-timpul exista anterior observaţiei”.

Merită amintite aici şi aşa numitele singularităti, puncte cu totul speciale unde teoriile prezic numere infinite. Găurile negre sunt astfel de singularităţi unde curbura spatiu-timpului devine infinită. Este foarte greu de spus ce anume se petrece într-o astfel de gaură neagră, unde masa stelei se comprimă într-un punct infinitezimal, iar gravitaţia este atât de mare încât nimic nu mai poate părăsi orizontul găurii negre, nici măcar lumina. Din punctul de vedere al unui observator aflat dincolo de aşa numita rază Schwarzschild, ecuaţiile relativiste prezic colapsul unei găuri negre într-un timp infinit, în timp ce acelaşi fenomen s-ar vedea de dinafară într-un timp finit. Lucrurile se pare că sunt destul de complexe aici şi graba de a judeca definitiv nu ar fi deloc indicată. Alt punct de singularitate este şi Big-Bangul, momentul de geneză al universului nostru, dar şi al spaţiului şi al timpului. Întrebând ce anume era „inainte” de acest moment, nu facem decât să trădăm obişnuiţele minţii noastre de a gândi liniar, precum şi de a gândi bazându-ne pe experienţa noastră, şi implicit pe trecut. Astfel de problematici legate de teoria relativităţii şi cosmologie necesită un alt tip de gândire, în care rolul intuiţiei şi al imaginaţiei constructive este mai mult decât necesar.

            Urmând cu deschidere câteva concluzii rezultate din mecanica cuantica, despre care Richard Feynmann spunea ca ea “descrie natura ca fiind absurdă din punctul de vedere al bunului simt. Şi concordă pe deplin cu experimentul. Aşa încât, sper că puteţi accepta natura aşa cum e- absurdă.”, putem imagina un decor al timpului mai straniu decât ceea ce se iveşte “normalitaţii”. Întâlnim de pildă în mecanica cuantică, despre care se vorbeşte mult în rândurile fizicienilor (şi din pacate, de multe ori se vorbeşte total aiurea şi divagatoriu în rândurile ocultiştilor moderni, adepţi ai new-age-ului, care găsesc motive “cuantice” pentru orice elucubraţie personală) despre concepte stranii, care au nişte baze experimentale de la care pornind s-au construit laserele, televiziunea, internetul, computerele, radarul, cuptoarele cu microunde, telefonia celulalara şi aşa mai departe. Putem aminti aici frapantul “gedanken experiment” (experiment mental) al lui Schrodinger cu a sa pisică jumatate vie şi jumatate moartă în acelasi timp, cât şi principiul antropic ori “lumile multiple” ale lui Hugh Everett. În cadrul acestor nebuloase cognitive, arhitectura internă a timpului se dovedeşte a fi departe de o simplă săgeată îndreptată către viitor. Conform interpretării scolii de la Copenhaga (fondată de Born şi Heisenberg), starea unei particule este dată de suma stărilor sale probabile, iar în momentul în care un observator face măsurătoarea, din aceasta “superstare”, caracterizată în limbaj tehnic de o “funcţie de undă”, se va trece printr-un colaps într-o singură stare, cea la care avem noi acces. Lumea se prezintă mai degrabă ca o incâlceală gigantică de posibilităţi, iar în momentul în care privitorul îşi întoarce atenţia către lume, aceasta îi prezintă una dintre versiunile sale. Pentru lumea microscopică, atomii sunt descrisi ca unde de probabilitate, care pot fi simultan în mai multe locuri; în acest fundal, timpul nu are aceeaşi semnificaţie pe care o are pentru noi în modul cotidian. Trebuie specificat aici faptul că aceste probabilităţi cu care operează mecanica cuantică nu sunt simple abstracţiuni mentale născute din ignoranţa noastră, ci ele sunt caracteristici intriseci lumii. Multă vreme s-a argumentat că aceste ciudăţenii cuantice trebuie sa aibă o cenzură, o barieră invizibilă, care să separe această stranie lume de a noastră, cea macroscopică, unde pentru obiectele de dimensiuni mari, aceste unde sunt colapsate şi determină o existenţa a obiectelor stabilă şi în stări bine definite. Acum însă, la inceput de secol 21, pot fi manipulaţi atomi individuali prin nanotehnologie, şi nu a gasit nimeni nici un zid invizibil intre cele doua lumi. Fizicianul Michio Kaku, cofondator al teoriei corzilor, relatează undeva că atunci când Einstein primea musafiri, acesta arăta către lună şi întreba ironic: “Oare Luna există doar pentru că un soarece se uită la ea?”; ei bine, într-un anumit sens, răspunsul scolii de la Copenhaga ar putea fi afirmativ. O altă interpretare, cea a lui Hugh Everett, se referă la existenţa lumilor multiple. Acesta simplifică versiunea de la Copenhaga, simplitatea si eleganţa fiind mereu căutate în stiinţă, eliminând ideea colapsului. Pentru el, fiecare eveniment cuantic divide pur şi simplu funcţia de undă în mai multe parţi. În felul acesta avem de-a face cu o imensitate de versiuni paralele ale universului. Timpul însuşi s-ar ramifica constituind istorii alternative. Ideile lui Everett, rămase multă vreme în obscuritate, au reînceput să apară la lumina, mai ales în cadrul eforturilor fizicienilor de a cuantifica universul insusi. Michio Kaku spune despre asta că “aplicarea principiului de incertitudine la intregul univers duce în mod natural la un multivers”. La întrebarea firească care apare, şi anume unde sunt toate aceste lumi, unele microscopice care au trăit o fărâmă de timp, iar altele comparabile cu a noastră, Steven Weinberg, laureat al premiul Nobel pentru unificarea electro-slabă -de altfel un tip foarte sceptic şi pragmatic-, crede că aceste lumi sunt toate simultane în propria noastră sufragerie, asemeni unor frecvenţe radio care ocupă acelaşi spaţiu, însă aparatul de radio nu poate fi acordat decât la o frecvenţa. Acesta ar fi motivul pentru care nu sesizăm decât lumea noastră, iar lumi precum cea a dinozaurilor sau a unei Românii civilizate, rămân ascunse.

            Un ultim episod din micul nostru periplu prin lumea fizicii moderne legat de timp, îl constituie ideile lui Julian Barbour, fizician englez specializat în gravitaţie cuantică şi istorie a fizicii, a cărui întreagă viaţă este o reflecţie despre timp. Principial, el se reîntoarce la imaginea lui Parmenide, pentru care timpul nu există. În cartea sa “The end of time”, principalul concept este Platonia, în jurul căreia se desfaşoară totul şi de la care porneşte totul, unde realitatea fundementală este spaţiul şi nu timpul, fiind denumită astfel după lumea arhetipurilor eterne ale lui Platon. Nu clipa se află in timp, ci mai degrabă timpul se află in clipă. Şi atunci cum explica Barbour trecutul, istoria şi tot ceea ce ne amintim cu toţii? Prin ceea ce el numeşte “înregistrări”, legate în mod direct de un alt concept cheie al său, numit “capsula temporală”. Această capsulă este echivalentul punctului din geometria clasică in spaţiul complex care este Platonia, şi care reprezintă un ansamblu de configuraţii. Barbour exemplifică câteva astfel de capsule: fosile geologice pe baza cărora se poate decripta trecutul, molecula de ADN, creierul uman, şi la limită intregul univers.

Fizicianul ajunge la o aporie intrebându-ne si intrebându-se pe sine cum este posibilă mişcarea într-o lume fără timp. Cum este posibil ca mişcarea care este atat de evidenta, care ne apare in faţă peste tot şi care pare a fi esenţa acestei lumi prin dinamismul ei, să se împace cu viziunea Platoniei pentru care nu există timp? Julian Barbour răspunde că mişcarea este o iluzie a creierului nostru, iar timpul are acelaşi statut precum il au culorile. Pentru percepţia noastră, culorile sunt foarte reale, în schimb în lumea de “dinafară” noastră, culorile nu sunt decât lungimi de undă diferite ale oscilaţiilor radiaţiei electromagnetice. În funcţie de energia pe care o poartă o radiaţie se modifică frecvenţa ei, precum şi lungimea ei de undă, iar efectul în conştiinţa noastră este cel al culorilor. Culoarea este traducerea creierului în interiorul noastru a unui joc al energiilor undelor electromagnetice. Fără observator, nu ar exista culoare, noi referindu-ne la culoare doar la spectrul vizibil al radiatiei. Şi putem extinde raţionamentul gândindu-ne la acele tipuri de radiatii, “invizibile” pentru noi, ca undele radio, infra-roşiile, ultravioletele, razele X sau radiatiile gamma, pe care nu le denumim “culori”, căci nu le percepem. O fiinţa extraterestra să presupunem, capabilă de a sesiza in propria conştiinţa astfel de radiatii, ar experimenta o lume subiectivă de neimaginat pentru noi. Analog, Julian Barbour defineşte mişcarea şi implicit timpul, asemeni culorilor pentru conştiinţa noastră, şi ajunge într-un punct în care îndeamna spre o mai bună înţelegere a conştiinţei.

            Fireşte, lucrurile văzute din perspectiva fizicii moderne sunt mult mai complexe decât putem ilustra în câteva pagini. Am schiţat câteva repere, doar pentru a familiariza cititorul cu ieşirea din eticheta “normalităţii”, şi, eventual, a-l pune pe gânduri…

(va urma)