Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează și devine înfinit de mic, el se transformă în punct și atunci zice: “Acesta este punctul meu de vedere”.
David Hilbert
Centrul este unul din laitmotivele oricărei spiritualități umane. A fi în centru, a fi într-un spațiu sacru, a fi la verticală, sunt poate tot atâtea imagini ale poziționării în sine, în realitate și în Dumnezeu. A căuta centrul propriei ființe (cu aspectele sale știute și neștiute deopotrivă) și a urmări drumul spre centru cu aceeași privire cu care urmărim centrul însuși, reprezintă condiții indispensabile în autocunoaștere.
Există însă tot felul de centre mai mult sau mai putin reale, cum ar fi geocentrismul (“Pământul este în centrul Universului și Soarele se învârte în jurul său”), eurocentrismul (“cultura și civilizația noastră occidentală este singura valabilă, restul sunt barbarisme”), egocentrismul (“Ego-ul este în centrul Lumii fără de care întreg Universul nu poate exista, și la limită nu Dumnezeu este “Atotțiitorul”, ci propriul ego”), religio-centrismul (“religia mea este cea adevarată, celelalte reprezintă ori adevăruri parțiale, ori devieri sau erezii, iar la limită toate celelalte sunt de la Diavol”), antropocentrismul, biocentrismul, ecocentrismul și multe altele în jurul cărora se învârte lumea realităților sau a iluziilor. Pe lângă toate astea, un subiect la care se reflectează putin, ba chiar este foarte rar conceput ca temă de reflecție, este acela al unui “Acumo- centrism”.
Mari doctrine și filosofii îndeamnă către centrarea în prezent, a trăi într-un permanent acum, a trăi clipa liberă de constrângerile unui trecut care nu mai este și distanțarea față de un viitor care încă nu a venit. Toate astea sunt salutare și foarte adevărate, și reprezintă o condiție esențială a oricărei practici interioare și a oricărui demers pe o cale spre adevăr și realitate. De asemenea, viața cotidiană nu poate să iși găsească adevăratul sens al ei și fiorul viu, decât în perspectiva trăirii conștiente și deliberate în momentul prezent. Acest anotimp al prezentului transformă așa numitul (pe nedrept) cotidian banal în teritoriu de desfășurare al spiritului, unde adie aerul tare al înălțimilor.
Și totuși să privim lucrurile mai larg, neapelând la amintirile trecutului sau la proiectele de viitor, ci raportându-ne la ceea ce înţelegem și simțim cu totii prin “acum”. Toți considerăm că Acum se desfășoară realitatea, acum este prezentul, acum suntem conectați la fluxul lumii, acum suntem în prezent, iar ziua de ieri este risipită, pe când cea de mâine este încă incertă și doar potențială. Punctul de intersecție al trecutului, prezentului și al viitorului este tocmai această senzație de acum. Deși ziua de ieri a avut “acum-ul” ei, iar cea de mâine va avea un alt “acum-de mâine”, cu toții simțim că “real” este “acum-ul de acum”. Din nefericire, singurul criteriu pentru care noi decidem că acum-ul-de-acum este mai real, mai actual și mai important decât acum-ul-de-ieri sau acum-ul-de-mâine, este propria noastră ființă (știută) și propriul nostru punct de vedere. Nimic altceva.
Cu toții suntem de acord că strămoșii nostri au trăit în “acum-ul lor”, cel pe care noi îl considerăm trecut și despre care spunem, nu că este, ci că a fost. Dar pentru ei, acum-ul lor (cel de atunci pentru noi) este foarte real, prezent și actual, iar acum-ul nostru este unul potențial într-un viitor incert. La fel și noi, cei care 
considerăm că momentul actual este momentul real, privim înspre viitor perfect convinși că viitorul încă nu este, iar cei din acel “acum”- al viitorului sunt simple potențialități. Oare nu ne găsim în aceeași situație cu strămoșii noaștri care ne privesc din acum-ul lor, pe noi cei din acum-ul-de-acum? Noi însă, știm că nu suntem simple umbre latente, simple posibilități abstracte, ci suntem foarte reali, cu respirația și gândurile noastre, cu problemele și năzuințele noastre. Oare nu greșim când ne uităm în zarea neștiută a viitorului asemenea strămoșilor invocați mai devreme, în timp ce cei din viitor trăiesc foarte bine (sau mai puţin bine, mă rog..) în acum-ul lor, și pe care noi “nu îi credem” ?
Limba, adânc prezentă în mecanismele noastre interne s-ar putea să ne joace și feste uneori. Cum ar fi, în perspectiva celor de mai sus, să putem spune despre strămoși că trăiesc în acum-ul lor (și nu că au trăit!), iar despre cei din viitor să afirmăm la fel, că trăiesc într-un alt acum, al lor (și nu că vor trăi!). Acum-ul este o perspectivă care deschide ființa către viață și realitate, dar o poate și închide într-o bulă izolată, autoreferențială și suficientă, asemeni unui avatar ce a uitat de cerul sustinator din care provine. În felul în care îi privim pe strămoși, pe noi și pe cei din viitor, putem face același lucru cu propria ființă, în ipostaza de ieri, de astăzi și de mâine. Fiecare dintre noi este ferm convins că astăzi “se întamplă totul”, astăzi este realitatea în actiune. Priviţi-vă mâine pe voi înșivă, cei de astăzi, cum susțineți adevărul incontestabil al prezentului; al acelui prezent..
Luându-ne o oarecare distanță față de noi înșine putem privi realitatea ca un șirag de perle unde fiecare perlă reprezintă un “acum”. Ele există simultan, iar firul care le unește este ceea ce noi numim timp; trecerea atenției de la o perlă la alta este senzația de “acum- continuu”, senzație care are mai mult de a face cu privitorul decât cu ceea ce se privește. Ne reîntoarcem la problema observatorului, din care se vede, se simte, se trăiește momentul prezent. De unde vine această privire, ar putea fi o temă de meditație pentru o viață întreagă, și ca orice meditație condusă pe un teren ferm și fără riscurile alienarii, a ţine cont de pământul pe care ma sprijin, de respiraţia care se întâmplă de la sine şi de contactul cu propriul corp, este mai mult decât necesar. Într-un astfel de context, problema destinului, a alegerilor, a cauzalităţii, a libertăţii şi a propriei fiinţe capătă semnificaţii noi. Toate astea înseamnă cumva fatalitate, închisoare existențială sau determinism implacabil? Nicidecum, pentru că în lumina principiului unității, acțiunea nu este ruptă de consecințele ei, iar perspectiva în care totul se întâmplă și se face, mai degrabă decât “eu fac” (asta neînsemnând sub nici o formă un îndemn la lipsa de responsabilitate, dimpotrivă!), relevă adevărata natură a libertății, și anume perspectiva interioară, aceea a înțelegerii. Nu ”libertăți” exterioare, ci libertate interioară cum spune un gânditor contemporan.
De ce nu suntem însă conștienți simultan de mai multe acum-uri, din moment ce ele coexistă într-un spațiu al eternității? Poate pentru că din Întunericul lui Dumnezeu, o aripă nevăzută ne învăluie privirea încă nepregatită.
Articol publicat in Revista Romana de Yoga nr. 2.
