Muntele și cuvântul

 

Dintre toate locurile pe care a umblat omul pe pământ, muntele este, de departe, un tărâm privilegiat. Este departele spre care se îndreaptă montaniarzii, pelerinii sau simplii îndrăzneți, lăsând lumea cunoscută în spate și pătrunzând în neștiutul ființei. Este locul cel mai înalt al lumii noastre, proximitatea lui față de cer asigurându-i în gândirea tradițională statutul de tărâm sfânt. Muntele este locul hiorofaniilor, ținutul unde Moise stă în fața Domnului și primește legile. Schimbarea la față se întâmplă pe Muntele Tabor, episodul mult tălmăcit al paharului pe care Iisus este tentat să îl refuze se întâmplă pe muntele Măslinilor, iar crucificarea are loc tot pe un munte: Golgota, acelați unde a fost creat și îngropat Adam. Tot pe un munte Iisus rostește Fericile și noua lege a iubirii. Muntele este un spațiu saturat cu sacralitate celestă, locul unde predomină simbolismul „înaltului”, al „ascensiunii”, al „centrului”[1]. Muntele este în proximitatea cerului, tărâmul unde adie atmosfera transcendenței. Valențele sale simbolice și religioase sunt multiple[2], muntele fiind și „centrul lumii” și locul unde se abolește spațiul profan, este o regiune „saturată” cu forțe sacre. Muntele a impresionat atât de mult spiritul omenesc încât toate mitologiile conțin câte un munte sacru. Mai mult, dacă ne gândim la înțeleptii vechii Indii ce au creat limba sanskrită, vom găsi nenumarate sensuri asociate cuvântului „munte”, bogația de termeni fiind aproape de neînchipuit în alte limbi. Fără a avea pretenții de studiu filologic specializat, propunem spre reflecție câteva conotații asupra cărora considerăm că merită reflectat. Firește, cultura,(„cerul cel mai accesibil omului modern”, cum spunea Eliade), este o indicație către spirit, și atâta timp cât ea „se supune” spiritului și este în slujba lui (și nu invers!) servește enorm de mult.

Un prim cuvânt pentru munte, naga(नग), înseamnă și numărul șapte, număr al regenerării și al sacrificiului, înseamnă și imobilitate asemeni stării unui yoghin sau maestru zen incremeniți într-o veritabilă poarta către sine însusi. O neclintire vie, plină de viată, o tăcere exprimată în formă. Aceeași neclintire o aflăm și de la acala(अचल), ce subliniază, în special constanta în neclintire, muntele fiind o coagulare de prezență. Cum spunea profesorul Mario Sorin Vasilescu:

“Muntele înseamnă greu și înseamnă prezență. Greu de câtă prezență este. Muntele nu e plin de prezență. Muntele e prezență!  Când te uiți la un șir de munți nu-i inventezi, nu-i desenezi cu privirea. Munții există. Sunt prezenți. Muntele este greutate, prezență și imobilitate. Piatra pe care se clădește. Dacă piatra s-ar mișca ce s-ar putea înalta pe ea ?”

Un alt sens al lui naga este și acela de copac, copacul fiind și el axis mundi, un stâlp(skhamba) între cer și pamant. O altă dimensiune a lui nagas este și aceea de șerpi mitologici, de gardieni ai cerurilor și ai munților sacri. Muntele este și parvata(पर्वत), ce reflectă dimensiunea stâncoasă, coțturoasă a muntelui. Scoate la iveală solidul, asprul, neregulatul, sălbaticul și neuniformul, aspectele cele mai „materiale” ale unui masiv, scheletul pe care e clădit eșafodajul muntelui. Cuvântul naku(नाकु)  înseamnă munte, dar înseamnă și furnicar. Această viziune despre munte ca un furnicar e sesizabilă mai ales pe munții mai mici ca dimensiuni, unde vegetația e variată și foarte bogată, și unde totul se mișcă. E o viziune ce completează imobilitatea parcă eternă a muntelui. Furnicarul este într-un dinamism permanent, este locul unde viata mișună încontinuu, locul unde existența este într-o continuă transformare, într-o permanentă alertă.

Darad(दरद्) înseamnă munte, dar și inimă, iar adri(अद्रि) reprezintă și felurite elemente ale vazduhului, care prin natura lor sunt deasupra muntelui: adri înseamnă și nori(la fel ca gotra (गोत्र)), și soare, înseamnă și fulger, precum și masa de nori în formă de munte, versiunea „fizică” care anunta parcă un munte celest, “poarta vizibilă a invizibilului” după o expresie a lui Rene Daumal.

Există și o dimensiune de netrecut a muntelui, și anume agama(अगम), a ceva de nepracticat, de nestrăbătut. Muntele își arată dimensiunea de cenzură. Nu orice munte îl poți traversa oricând și oricum. Se întâmplă uneori ca la nivelul cel mai practic, muntele să te oprească: condițiile vremii, cât și dificultatea de a-l traversa sunt veritabili „păzitori ai pragului” pe care e bine sa îi respecți, și dacș aceștia spun într-o zi că drumul e inaccesibil, e bine sa îi asculți.

Un alt cuvant pentru munte este și avanibhrt(अवनिभृत्), care înseamnă și rege. Oarecum anticipabilă această corelație între munte și rege, căci ce altceva poate fi muntele între formele de relief dacă nu însuși regele. El este cel vizibil și măreț, el este cel către care se îndreaptă privirile tuturora. Deși geologic există mai mulți munți, contactul cu fiecare dintre aceștia îți dă sentimentul de unicitate, că doar el există, că el este suficient cât pentru toți ceilalți la un loc. Într-un fel, un munte îi conține pe toți ceilalți munți. Am fi tentați să spunem că există un fel de „munteitate” a fiecărui munte, un fel de arhetip invizibil ochiului, dar vizibil sufletului, care se manifestă la fel ți totuți diferit în toți ceilalți munți. Un alt sens al acestui avanibhrt(la fel și avanidhara(अवनीधर)) este și acela de „susținător al pamântului”, ceea ce menține ordinea, ceea ce menține lumea, ansamblul de legi ontologice.

În plan etic muntele este aharya(अहार्य), adică ceva ce nu poate fi furat, și ceea ce nu poate fi mituit! muntele și compromisul nefăcând deloc casă bună. Apoi într-un plan al gândirii paradoxale, în registrul noțiunii de coincidentia oppositorum, atât de dragă lui Cusanus, Eliade, Jung sau Henry Corbin, îl întâlnim pe urvagga (उर्वङ्ग) care înseamnă și munte, dar și ocean! Munte este si uccharya(उच्छ्रय), care înseamnă și intensitate. Pe măsură ce urci și efortul devine din ce în ce mai intens, conștiința ego-ului se diluează, devenind permeabilă la “intensificarea spiritului”.

Ramana Maharishi, sfântul indian despre care se spune ca a început yoga acolo unde alții au terminat-o, și-a petrecut întreaga viața în jurul muntelui Arunachala. După ani de zile petrecuți în solitudine a fost înconjurat de mulți vizitatori, unii dintre ei devenind discipoli permanenți. Învățătura lui principală către care îi indemna pe cei veniți la el, era o permanentă reîntoarcere spre interogația fundamentală “Cine sunt?”. Dincolo de ea însă, Ramana învăta mult mai mult din ceea ce era el, din propria sa prezentă. Cinci imnuri către Arunachala întrezaresc viziunea maestrului despre muntele în jurul căruia și-a petrecut întreaga viată. El însuși vorbește despre întelesul lui Arunachala: aruna (अरुण), înseamnă roșu, luminos ca focul, iar achala (अचल) este muntele înțelepciunii. Arunachala este asociat și cu lingam-ul(लिङ्ग) creator, aspectul imanent al lui Shiva, care este deopotrivă imanent și transcendent, potrivit Shiva Purana. În altă parte[3] înțeleptul indentifica Sinele cu Arunachala. Este vorba despre atman cel identic cu brahman conform viziunii Vedanta și nu vreun “sine” psihologic. Ramana Maharishi înălța poeme muntelui Arunachala numindu-l: esența lui Om (sunetul mistic OM, simbol al creației), cel de neegalat, cel de neîntrecut, cel incomprehensibil, ochiul ochiului, mama, ocean de compasiune, nestemată de lumină, guru, munte de compasiune, soare, luna grației. Multe chipuri, o singură realitate.

Toate acestea sunt strânse laolaltă în urcușul, de multe ori anevoios, al muntelui, în ritmul respirației celor ce urcă, în călătoria tăcută a pelerinilor. Așa că, să mergem pe munte!

 

[1] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, pag. 88, Humanitas 1995.

[2] “Valenţele simbolice şi religioase ale munţilor sint nenumărate. Muntele este adesea considerat punctul de intilnire al cerului cu pămintul; deci un „centru”, punctul prin care trece Axa lumii, regiune saturată de sacralitate, loc in care se pot realiza trecerile intre diferitele zone cosmice. Astfel, potrivit credinţelor mesopo-tamiene, „Muntele Ţărilor” uneşte cerul şi pămintul (A. Jeremias, Hand-buch, p. 130), iar muntele Meru al mitologiei indiene se inalţă in mijlocul lumii; deasupra lui steaua polară işi aruncă luminile (W. Kirfel, Kos-mographie, *15). Popoarele uralo-altaice cunosc de asemenea un munte central, Sumbur, Sumur sau Sumeru, in virful căruia stă suspendată steaua polară (credinţe buriate, U. Holmberg, Der Baum des Lebens, p. 41). După credinţele iraniene, muntele sacru Haraberezaiti (Harburz) se găseşte in mijlocul pămintului şi e legat de cer (texte in A Christensen, Le premier homme, II, p. 42). in Edda, Himmingbjorg este, după cum o indică insuşi numele, un „munte ceresc”; acolo, curcubeul (Bifrost) atinge bolta cerească. Credinţe similare intilnim la finlandezi, japonezi etc. „Muntele”, prin faptul că e locul de intilnire intre cer şi pămint, se află in „centrul lumii” şi e, fără indoială, punctul cel mai inalt al pămintului. De aceea regiunile consacrate — „locurile sfinte”, templele, palatele, oraşele sfinte — sint asimilate „munţilor” şi devin ele insele „centre”, adică sint integrate in chip magic virfului muntelui cosmic (cf. par. 145). Munţii Tabor şi Gerizim din Palestina erau asemenea „centre”, iar Palestina, „ţara sfintă”, fiind considerată ca locul cel mai inalt din lume, n-a fost atinsă de potop. „Ţara lui Israel na fost inecată de potop” spune un text rabinic (citat de A. J. Wensinck The Navei ofthe Earth, p. 15; alte texte, E. Burrows in Labyrinth, p. 54). Pentru creştini, Golgota se află in centrul lumii, căci e virful muntelui cosmic şi, de asemenea, locul unde a fost creat şi ingropat Adam. Iar după tradiţia islamică, locul cel mai inalt de pe pămint este Kaaba, deoarece „steaua polară dovedeşte că se află chiar deasupra centrului cerului” (text scos din Kisăi, cit. A. J. Wensinck, op. cit., p. 15). Chiar şi numele templelor şi turnurilor sacre mărturisesc asimilarea tor muntelui cosmic: „Muntele Casă”, „casa Muntelui tuturor ţărilor”, „Muntele Furtunilor”, „Legătura dintre cer şi pămint” etc. (Th. Dornbart, Der Sakralturm, p. 34). Termenul sumerian pentru zigurat este U-Nir (munte), pe care M. Jastrow il interpretează ca: „vizibil de foarte departe” {Sumerian and Akkadian Views of Beginnings, p. 289). Ziguratul era, propriu-zis, un „munte cosmic”, adică o imagine simbolică a Cosmosului; cele şapte etaje reprezentau cele şapte ceruri planetare (ca la Borsippa) sau aveau culorile lumii (ca la Ur). Templul Barabudur, el insuşi o imagine a Cosmosului, este construit ca un munte artificial. Prin extinderea sacralităţii templului (munte – centru al lumii) asupra intregului oraş, cetăţile orientale deveneau ele insele „centre”, virfuri ale muntelui cosmic, puncte de joncţiune intre regiunile cosmice. Astfel, Larsa era numită, intre altele, „Casa joncţiunii dintre Cer şi Pămint”, iar Babilon „Casa temeliei cerului şi pămintului”, „legătura dintre Cer şi Pămint”, „casa Muntelui strălucitor” etc. (Th. Dombart, p. 35). in China, capitala Suveranului desăvirşit se află exact in centrul Universului (M. Granet, La pensae chinoise, p. 324), adică in virful muntelui cosmic. Vom reveni intr-un alt capitol asupra acestui simbolism cosmologic al centrului, in care muntele joacă un rol atit de important (par. 143). Ceea ce putem observa, de pe acum, este virtutea consacrantă a „inălţimii”. Regiunile superioare sint saturate de forţe sacre. Tot ce este mai aproape de cer participă, cu o intensitate variabilă, la transcendenţă, „inaltul”, „superiorul” este asimilat transcendentului, supra-uma-nului. Orice „ascensiune” este o rupere de nivel, o trecere dincolo, o depăşire a spaţiului profan şi a condiţiei umane. Inutil să adăugăm că sacralitatea „inălţimii” e validată de sacralitatea regiunilor atmosferice superioare, deci, in ultimă instanţă, de sacralitatea Cerului. Muntele, Templul, Oraşul etc. Sint consacrate printr-o investire cu prestigiul „centrului”, adică, originar, printr-o asimilare cu virful cel mai inalt al Universului şi punctul de intilnire intre Cer şi Pămint. Deci consacrarea prin ritualurile de ascensiune şi escaladare a munţilor sau treptelor işi datorează validitatea prin aceea că introduc practicantul intr-o regiune superioară, celestă. Bogăţia şi varietatea simbolismului „ascensiunii” este numai aparent haotică; privite in ansamblu, toate aceste rituri şi simboluri se explică prin sacralitatea „inaltului” adică a cerescului. Transcenderea condiţiei umane prin penetrarea intr-o zonă sacră (templu, altar) prin consacrarea ritului, prin moarte, este exprimată concret printr-o „trecere”, o „urcare”, o „ascensiune””. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, 89-90, Humanitas 1995.

[3] Talks with Sri Ramana Maharishi, Talk 273.