În măsura în care fericirea devine un scop în sine, un țel de viață permanent, atunci practica yoga, dacă o lucrezi corect, cu siguranță n
u te face fericit. Și e bine că e așa. Asistăm la o invazie de prost gust de vorbitori motivaționali ce îți spun cât de minunat ești, cât de roză este viața dacă „gândești pozitiv”[1] și că sensul vieții este acela de a fi fericit. În loc să trăiești existența sub toate expresiile ei, chipurile ar fi mai bine să umbli după fericire, să alergi ca la ultra-maratoane după satisfacția surplusului de endorfină.
Știm că fericirea însă trece și prin stomac, dar și prin sinapsele cerebrale. În termeni neurologici, fericirea este o stare psihică provocată de secreția de dopamină, serotonină, oxitocină și alte substanțe. Este o stare placută, putând fi declanșată de activități naturale și sănătoa
se precum sportul, sexul, mâncarea, somnul etc, însă și de activităti nesănătoase(și ilegale!), cum ar fi consumul de droguri. În plus, secreția acestor substanțe poate fi declansată voluntar cu suficient exercițiu de vointă. Fericirea de acest tip este accesibilă oricui, iar coloratura placută a acestor activități are potentialul de a crea dependentă. Este știut însp faptul că susținerea unui nivel constant de acest tip de fericire (în fond o surescitare electro-chimică) necesită un aport din ce in ce mai mare de „hormoni de fericire” în vederea compensării adaptării receptorilor acestor substanțe cu cantitatea curentă. În lipsa noului prag de excitare cu neurotransmițători, poate să apară chiar..nefericirea, o insatisfacție a dependentului de endorfine ce nu și-a primit porția crescută. Fiind previzibil faptul că doza nu poate fi crescută la nesfarșit cineva spunea „Iată de ce urmărirea fericirii este sursa principală de nefericire în lume”[2].
Dacă dependența de activități cotidiene ce pot provoca euforie hormonală poate fi sesizată destul de rapid, mai dificil este cu „dependența spirituala”, o adicție extrem de nocivă. În limbajul yoghic, Patanjali ar spune că este vorba despre „parigraha”[3], adica un fel de lăcomie ce poate căpăta numeroase chipuri: lăcomia de exerciții, lăcomia de lecturi spirituale, poate chiar și lăcomia de asceză, lăcomia de “stări de bine” care nu deschid practicianul către ceilalți, ci îl închid într-o bulă de ..fericire. La un adevăr
at maestru, ceea ce apare ca fiind fericire este întotdeauna însotită de un simț pronunțat al compasiunii. Exaltarea, cum ar spune Maurice Daubard, este întotdeauna însoțită de recunoștiință, de celebrare a existenței. Acest tip de fericire nu este închisă în bula strâmtă a ego-ului, ci are o perspectivă deschisă către ceilalți. E mai degrabă bucurie decât fericire. E mai degrabă un surâs al ochilor decât o gură larg deschisă. Este luciditate, și nu delir hipnotic. Eliade atrăgea atenția destul de abrupt asupra acestei perspective personale a fericirii: „Dacă ne propunem să trăim o viată reală, trebuie sa renunțăm la orice act care- într-un spațiu-timp proiectat mental- este orientat către fericirea noastră. Cele mai abjecte iluzii, cele mai otravite idealuri, cele mai deprimante abstracțiuni sunt legate de această alergare după fericirea noastră. Dacă ne este dat candva să cunoaștem fericirea concretă, o vom întâlni pe neașteptate, pe nevrute, de la altul; dăruită, nu cucerită.”[4]
De altfel, pentru înțeleptul oriental (și nu numai), totul este duhkha, adică durere, suferință. Simplul fapt de a fi născuți ne ancorează într-un univers schimbător și dureros. Patanjali enumeră cinci cauze ce produc modificari dureroase ale minții[5]: ignoranța (avidyaa) născută sau dobândită, simțul individualității (asmitaa), atașamentul (raaga), repulsia (dvesha) și „setea instinctivă de viață” cuplată cu frica de moarte (abhinivesha). Tot Patanjali ne propune o atitudine de inversare a tendințelor care ne afundă in ignoranță: prin discenământ, cunoașterea naturii noastre reale, detașare (vairagya), acceptare totală a vieții etc.
În Vedanta, doctrina non-duală a misticilor și comtemplativilor
indieni, numele lui Dumnezeu este Satcittananda[6] (ființă, conștiință, beatitudine), beatitudinea putând fi primită de fiecare om, atât timp cât “golim vasul interior”. Dar neîmpărtășită și altora sau neutilizată, duce la un fel de “intoxicație spirituală”. Într-un episod celebru din biografia lui Ramakrishna (poate cel mai cunoscut sfânt indian din secolul XIX- un eliberat în viață, un jivanmukta) l-a trântit odată la pământ pe discipolul său Narendra Nath Datta (cel ce va deveni mai târziu faimosul Swami Vivekananda) și i-a pus un picior pe piept introducându-l în starea de samadhi[7]. L-a întrebat când și-a revenit: “ei, cum a fost?”. Swami, tânăr și naiv, ar fi raspuns: “Minunat. Aș dori să stau în acea stare 6 zile pe săptămână și în restul celei de-a șaptea zi să imi fac rapid toate treburile și să scap de ele”. Ramakrisna i-ar fi răspuns: “Ești un prost. Să rămâi în starea aceea o oră, și în rest să nu îți mai ajungă timpul sa îi ajuți pe ceilalți cu ce ai înteles în starea de grație”.
Poate un reper pentru diferența dintre căutarea de endorfine și profunzimea spirituală reală este “starea de bine” în absența stimulului, în normalitate, în bucuria de a trăi fără căutarea vreunei fericiri speciale, în a descoperi “fericirea naturală” în ceea ce este deja. În fond, e un aspect al recunoștiinței.
Merită aici reflectat asupra modelului de ințelepciune din buddhismul mahayana, și anume Bodhisatt
tva, care refuză ultima treaptă de desăvârșire, saltul în nirvana (în experiența cea mai profundă în care nu există însă, drum de întoarcere), atât timp cât mai există ființe ce suferă și nu cunosc adevarul. El se asează în pragul nirvanei[8], la marginea timpului și a eternității, făcând legamantul de a rămâne în compasiune față de celelalte ființe. Îsi sacrifică propria mântuire personală cu gandul la mântuirea universală.
Reiau întrebarea de la început: te face practica yoga fericit? Nu, nu te face fericit, ci te scoate din starea hipnotica de a-ți căuta propria fericire și din starea de ne-simțitor față de durerile celorlalți. Cu alte cuvinte, te face mai treaz.
[1] Sciitorul maghiar Peter Esterhazy atrăgea atenția că gândirea pozitivă este opusul..gândirii!
[2] http://republica.ro/consumul-excesiv-de-fericire-dauneaza-grav-sanatatii
[3] La o prima vedere, Yoga Sutra lui Patanjali este structurată pe opt niveluri ierarhice, primele dintre ele, yama si niyama, fiind discipline și norme de conduită atât cu propria persoană cât și cu ceilalți. Ultima dintre cele 5 yamas-uri (ahimsa– non-violența, satya– adevărul, asteya -non-furtul, brahmacarya -abstinența, cumpătarea, aparigraha -non-lacomia) este aparigraha.
[4] Mircea Eliade, Oceanografie, pag.68, Humanitas 2003
[5] citta vrtti- vârtejurile conștiinței, apele învolburate ale mintii ce acoperă liniștea interioară. Patanjali începe Yoga- Sutra definind Yoga ca fiind „yoga chitta vritti nirodha”, adică oprirea acestor turbioane mentale.
[6] Satcittananda reprezintă descrierea pozitivă, în termenii unor calitati. Dincolo de limitarea acestei abordări, misticii indieni vorbesc despre calea negativă (precum și misticii creștini apofatici) în care il descriu pe Dumnezeu ca fiind neti-neti, adica „nu este nici asta, nici cealaltă”, prin această formulă insistându-se asupra imposibilității concepției minții umane asupra realității divine.
[7] Samadhi este “enstaza”, cum traducea Mircea Eliade, această stare cu totul specială din yoga, “rezultatul final și încoronarea tuturor eforturilor și exercițiilor spirituale ale ascetului”( Mircea Eliade- Yoga. Nemurire si libertate, p. 75. ed. Humanitas 1993). O caracteristică importantă este aceea că în samadhi triada cunoscător-obiect cunoscut- cunoaștere devine un singur termen unitar.
[8] Nirvana- lumea principiului absolut unde nu există diferențiere și multiplicitate, brahman impersonal al Vedantinilor, Lumea lui Unu despre care vorbește Plotin, Dumnezeu-Unu „anterior” Sfintei Treimi după Dionisie Pseudo-Areopagitul, Gottheit (Dumnezeire sau “Dumnezeitate” după Meister Eckhart), distinct de Gott(Dumnezeu persoană).
