Scurtă incursiune în noțiunea de tapas

Noțiunea de „tapas” suportă multiple sensuri, toate ancorate pe filonul practicii. Tapas poate fi orice efort conștient și deliberat în vederea transcenderii propriei micimi interioare. Este o înfrânare necesară, o asceză practică, o disciplină corporală și psihică fără de care lumea spiritului rămâne o simplă potențialitate, o banală divagație verbală. Conceptul de tapas are încorporat în el dimensiunea practică, osatura solidă ce susține o transformare reală a practicianului.

Atmosfera tapas-ul este una „arzătoare”, acest cuvânt însemnând literal „căldură”, „ardoare”. Este pasiune strălucitoare, este focul despre care Patanjali[1] spune că distruge impuritățile minții și ale inimii. Clădirea caracterului este rezultatul auto-disciplinei și austerității inteligente. Sigur, cum probabil cititorul anticipează, tapas nu are nimic de-a face cu solemnitatea afișată, bățoșenia acră ori salahoria plină de mândrie. Este lucrul cu sine însuși, este poziționarea tenace în perimetrul limitei, precum și traversarea relaxată a inconfortului. Instrumentele de practică pot fi nenumărate: de la practica asanelor până la urcușul dificil al unui munte. Lucrul cu frigul (tummo) extrem relevă amplitudinea tapas-ului, yoghinii tibetani dezvoltând o întreagă practică spirituală pornind de la acest obstacol dificil. Este interesant de remarcat că practicienii de tummo își dezvoltă o capacitate deosebită de a rezista și la caldură, un exemplu mai mult decât grăitor fiind acela al lui Maurice Daubard, care la aproape 70 de ani a parcurs „Maratonul nisipurilor”, unul din cele mai dificile concursuri de alergare la 50 de grade Celsius prin deșert.

Tapas-ul a fost asimilat din vremurile vedice cu sacrificiul, despre zei spunându-se că au obținut nemurirea prin asceză. În Rig Veda se afirmă că Indra a forțat cerul prin tapas, iar în Brahmane zeii și-au câștigat condiția divină cu ajutorul tapas-ului. Despre Dumnezeu Însuși[2] se spune că a creat lumea printr-o asceză de excepție, printr-o ardoare cu totul specială. Conform Aitareya Brahmana am putea spune că „la Început a fost asceza”, unul din nenumăratele exemple ale originii primordiale ale ei[3].

Marele yoghin modern Iyengar spunea că tapas-ul arde dorințele ce stau în calea uniunii ultime cu Divinul și că „Viața fără tapas este ca o inimă fără iubire”. În eseul introductiv la „Lumina în yoga” autorul spunea că  „Tapas-ul este de trei feluri. Poate să fie legat de corp (kaayika), de vorbire (vaachika) sau de minte (maanasika). Continența (brahmacarya) și non-violența (ahimsa) sunt tapas-uri ale corpului. A folosi cuvinte care nu ofensează, a rosti rugăciuni care-L preamăresc pe Dumnezeu, a spune adevărul fără a ne îngrijora pentru consecințele pe care le-ar putea avea asupra noastră și a nu vorbi de rău despre ceilalți sunt tapas-uri ale vorbirii. A ne dezvolta o atitudine mentală prin care să rămânem liniștiți atât în mijlocul fericirii, cât și al tristeții, o atitudine prin care să ne menținem autocontrolul, este un tapas al minții”[4].

Un element important al tapas-ului este acela că practica este complet dezinteresată. Doar efortul ce nu urmărește profit este adevăratul tapas. Este o disciplină ce te pune să „joci mereu în pierdere”; o pierdere pentru micul ego[5] ce umblă permanent după facil și convenabil, și care consideră, precum ne spune Samkhya, că „binele e atunci când ești aproape de ceea ce îți convine și departe de ceea ce nu îți convine, iar răul este atunci când ești departe de ceea ce îți convine, și aproape de ceea ce nu îți convine”. Utilitarismul, profitul și gândul la beneficii nu au ce căuta în această manieră de practică. De altfel, în întreaga practică yoga adie aerul libertății; de efecte și de orice altfel de dresură a ființei. Restul este ignoranță (avidya-yoga).

Care este tapas-ul tău? Ai nevoie de asa ceva? Practica lui este continuă?

Fără pretenții sacerdotale, putem schița câteva repere de practică a unui tapas. Alegeți-vă o postură. De preferat una pe care nu o prea preferați. Ar putea fi așa numitul..păzitor (chaturanga dandasana). Mai pe scurt, vă așezați în postura de flotări, fără să faceți flotări. Doar rămâneți cu spatele drept, ca o scândură. Rezistați tentației de a strica rectitudinea corpului ridicând șezutul sau coborându-l.

Rămâneți destinși în postură până când apare senzația de inconfort și tentația de a părăsi postura. Evident, nu cedați, abia acum începe cu adevărat exercițiul. Continuați să rămâneți în postură.

N.B1. Nu încordați mușchii feței. Nu încordați mușchii ce nu participă la menținerea posturii. Lucrați cât mai „econom”, la minimul de efort și maximă relaxare.

N.B2. Observați care zonă cedează prima. Postura aceasta scoate la iveală „veriga slabă” a ansamblului muscular ce menține postura. Este zona lombară cea care cedează prima? Sau umerii? Sau abdomenul? Sau..?

N.B3. Lăsati respirația liberă. Dacă gâfâiți, observați-vă gâfâiala. Destinși. Observați senzația ca senzație, fără filtrul judecăților de valoare, fără „ce greu e, cât mai durează, cine m-a pus să fac asta, de ce mă chinui inutil etc”. Fiți martorii propriilor senzații, chiar dacă cineva din interior le califică drept „neplăcute” și mai vrea și să se identifice cu ele.

N.B.4. Pentru ca exercițiul să fie cu adevărat un tapas, mențineti postura și după primul semn în care vreți să renunțati, și chiar și după al doilea prag în care apare ispita de a ceda.  Veți constata că limita reală este mult mai departe decât cea aparentă. Puteți traversa, firește, mai multe praguri ale renunțării. Însă nu exagerați. E mai importantă continuitatea zilnică, decât un mare entuziasm trecător.

N.B5. Exercițiul are numeroase efecte benefice pentru corp (coloană, brațe, abdomen, organe interne) și minte (dezvoltarea voinței, a anduranței, recentrarea în prezent etc), însa nu lucrați pentru efecte. Lucrați pur și simplu.

N.B6. Vă mai este cumva frig după câteva minute de “păzitorul”?

N.B7. După ce terminați exercițiul faceți câțiva pași observându-vă senzațiile și respirația, și mulțumiți-vă vouă înșivă. Aveți pentru ce.

 

[1] Yoga Sutra II, 43.

[2] Prajaapati în Aitareya Braahmana.

[3] „Asudarea creatoare și producerea magică a căldurii erau cunoscute și indo-europenilor. Cuplul uman s-a născut din sudoarea lui Ymir, iar Ahura Mazda a creat omul făcând să asude trupul lui Gajomard. Eroul irlandez Cuhulun iese atât de „încins” în urma primei sale isprăvi războinice (echivalentul unei inițieri militare), încât face să sară doagele și scândurile butoiului în care fusese pus; aceeași „furie arzatoare” la Batradz, eroul Narților caucazieni. După cum a arătat Georges Dumezil, mai mulți termeni ai vocabularului indo-european- furor, ferg, wut, menos– exprimă tocmai „căldura extremă” și „mânia” care caracterizează, la alte niveluri ale sacralității, încorporarea puterii. Numeroase episoade ale mitologiei sau ale folclorului religios indian ni-i arată pe zei sau pe muritori prefăcuți în cenușă prin forța tapas-ului unui mare ascet. Indo-europenii cunoașteau tehnica și ideologia „căldurii magice” deoarece mai aparțineau încă unui orizont spiritual arhaic, asemenea altor grupe etnice ale Asiei. Dar în primul rând în India s-au dezvoltat, cu o amploare necunoscută într-altă parte, practicile ascezei și s-a elaborat o idelogie extrem de complexă în jurul noțiunii de tapas. Altfel spus, această tradiție magică, de un incontestabil arhaism și universal răspandită, a cunoscut pe pământul Indiei o înflorire desăvârșită, ce nu-și are pereche nicăieri altundeva în lume” (Mircea Eliade, Nemurire și libertate, pag. 100-101. )

[4] Iyengar, Lumina în Yoga, editura Mix, pag 60-61.

[5] A nu se înțelege că e o problemă „în sine” cu ego-ul, ci doar cum spunea profesorul Mario Sorin Vasilescu, problema este egoismul, adică patologia ego-ului.