“O noapte petrecută pe munte echivalează cu ani de meditații și rugăciuni.“- proverb chinezesc
În lumea complexă a celor atinși de dorul spiritului, de diafanul și sublimul lumii, există ideea revelației fulgurante a adevărului, intuiția cvasi-instantanee a nemărginirii, colapsul momentan al eului limitator. Fenomenul poartă nume diverse, (samadhi- enstaza yoghină cf. Mircea Eliade, rezonanță semiotică cf. Mario Sorin Vasilescu, satori- “iluminarea” în zen, fana- “extincția” în sufism etc), iar comentatorii avizați încă nu s-au decis dacă este vorba de aceeași experiență pusă în contexte culturale deosebite sau dacă experiențele sunt diferite prin natura lor. Nu vom intra acum în această fascinantă și inutilă polemică. Ceea ce ne interesează în cele ce urmează este faptul că nu aceste revelații fulgurante sunt esențiale, ci mai degrabă un efort tenace de o viață, amintind de o celebră butadă, cum că nu țelul e important, ci drumul; drum care poate fi plictisitor, anevoios, incert.
Practica yoga este o practică a continuității, o practică pe termen lung, o practică ce își va servi fructele (fără a fi dirijată de ele!) în ani de efort. Este o disciplină de anduranță, demitizantă (câtă fabulație e în jurul ei!), transformatoare prin cumul sârguincios. Dacă de grația divină se ocupă Dumnezeu, practicianului de yoga îi rămâne partea lui de efort personal: uneori salahorie, alteori tenacitate optimă. Practicianul își este sie însuși materie primă de transformare la foc mic, dar și artizan lucid și perseverent, toate astea contrare impulsurilor moderne de achiziție rapidă, de rezultate imediate, de bifare grabită. Tot felul de cursuri (sau “cursulețe”) de week-end propun salturi abisale de la ipostaza de om normal (adica ignorant în cele metafizice) la om desăvârșit, cu chakre desfundate, aura tremurândă și zâmbet tâmp. Adevărați amatori de deviație spirituală, gurușii de Dâmbovița a căror singură calitate este umorul involuntar, seduc naivii cu vorba goală și non-sensul la purtător.
Dincolo de aceste divertismente ocazionale, există și profesioniști ai domeniului a căror munca decentă își face efectele în practica individuală a câtorva onești experimentatori. Pot exista perioade de practică intensă grupate sub forma unui stagiu de câteva zile bune, unde practicienii respira o singură tematică. O trăiesc, și-o asumă, experimentează, se transformă. Un exemplu în acest sens sunt stagiile anuale ale profesorului Mario Sorin Vasilescu, unde timp de 7-8 ore pe zi, timp de zece zile, elevii erau îmbibați cu practică, principii, experiențe. Un astfel de stagiu este extrem de util unui practician începător, poate servi drept model de “muncă spirituală”, poate fi fundația pe care se pot cladi apoi catedrale de lumină. Însă sensul acestor stagii intense îți găsesc împlinirea abia în deprinderea practicii continue. Șlefuirea tuturor tehnicilor ce conduc de la sine la “șlefuirea șlefuitorului”, și mai ales prezența atitudinii juste rămân în seama solitudinii practicianului. Focul odata aprins trebuie păzit. Altfel, rămâne doar nostalgia…
Există apoi experiențe de viață, mult mai yoghine decât practica exercițiilor la saltea, fără însă vreo prețioasă etichetă spirituală. Astfel de experiențe, uneori la limita condițiilor umane, unde atenția și anduranța sunt solicitate la maximum, precum alpinismul, ultramaratonul montan, ori supraviețuirea în condiții aspre ale naturii (vorba batrânului chinez, “o noapte petrecută în munți echivalează au ani de meditații si rugaciuni”, mai ales dacă e iarnă:)), sunt transformatoare până în cele mai intime fibre ale individualității, ba și mai mult, te vindeca de … spiritualitate. De fapt, de imaginea falsă a ta despre spiritualitate. În acea clipă, firescul cel mai pur nu mai are nevoie să devina zen. Impersonalul respirației umple lumea și nu te mai iei în serios.
Practica yoga însă, mult mai modestă prin condițiile sale sigure și amploarea redusă a efortului, își evidențiază valoarea prin cumul cantitativ, prin calitate crescândă, prin permanența efortului. Dacă buddhiștii ne învață despre starea naturală a lumii ca fiind impermanentă cu toate lucrurile și fenomenele sale, practicianul își crează voit o permanență în mijlocul impermanenței, un joc tenace între acceptarea destinsă a perisabilității și efortul unui înot susținut împotriva curentului lumii. Despre această cheie în practica yoga, textul considerat clasic, Yoga Sutra, ne spune că atingerea stării de yoga se face prin continuitate (abhyasa) și non-atasament (vairagya). Starea de yoga (absența turbionelor mentale, absența confuziei mentale etc) însăși este o stare continuă, atinsă fie datorită mijloacelor tehnice tradiționale (asana, pranayama, contemplația etc), fie datorită experiențelor de viață. Există firește o suplețe organică a continuității, răgazuri pentru clarificări, pași în lateral pentru o perspectivă mai amplă, reveniri inteligente pe subiecte insucifient practicate și ințelese, după cum pot exista și accelerări momentane, densificări ale practicii necesare salturilor calitative ori adevărate ture de forță menite să combată inerția. Între toate astea însă, rămâne perpetuă o tendință generală de introspecție, curiozitate, urcuș tonic. De asta e absurd să spui că “ai făcut yoga x-ani și te-ai lăsat..”. Dacă ai făcut yoga doar x-ani, atunci nu ai fost în yoga cu adevărat. Nu ai deprins încă faptul că, odată inițiat procesul yoghic cu tot ce implică, el este de fapt starea cea mai firească a minții și că starea de yoga este starea cea mai naturală. Poate că astfel stând lucrurile, profesorul Mario Sorin Vasilescu ne spunea că de yoga nu te lași niciodată, că mergi cu ea și în mormânt.
