O izbitoare observaţie devine repede familiară celui ce practică yoga, şi anume relaţia acestei discipline cu sportul, sau cel putin a practicienilor ei cu lumea sportului şi a sportivilor. De cele mai multe ori (nu întotdeauna, slavă Domnului) o privi
re condescendentă se apleacă (de undeva de sus, evident..) către simplitatea practicilor sportive, indiferent că sunt la nivel de amatorism sau de profesionism în toată regula. Dacă printre practicienii de yoga există şi indragostiţi ai mişcării în aer liber sau în sală, ce nu fac prea mare tam-tam cu privire la practica lor yoghică, în schimb, de-a dreptul ofensatoare (şi cât de eronată) este “superioritatea” yoghinului închipuit faţă de “banalitatea” sportului. Cumva, preţioaselor făpturi spirituale li se pare cam impură şi dezonorantă această simplitate a efortului regăsit în sport. Din nefericire, seria întreagă de sofisme afirmate cu aplomb nu pot duce decât la o îndepărtare de reperele oneste ale practicii yoghice.
Yoghinii inchipuiţi mentionează ferm că ceea ce practică ei nu este “doar fizic”, ei folosindu-şi constienţa pentru fiecare gest şi efort corporal pe care il practică. Dar oare altceva fac un alergator, un înotator sau un căţărător? Aceştia din urmă sunt decerebraţi, maşini puse pe pilot automat, obiecte fără senzitivitatea propriului corp?
O altă diferenţiere de-a dreptul caraghioasă este pretenţia unei practici “subtile”. Stiţi voi, în acel sens.. corp subtil, adică vibraţii, energii, chakre, şarpele Kundalini; corpul subtil ar trebui “purificat” de tot felul de toxine, iar energiile “deblocate”. Puţină onestitate ne-ar releva faptul că singura purificare în direcţia asta ar fi a practicianului, de toxinele ignoranţei şi cele ale analfabetismului ştiinţific. Căci vreo dovada minimala a existenţei acestor corpuri energetice încă nu
a adus-o nimeni, iar cel mai bun argument al practicienilor de energii este faptul că “au simţit ei aşa”, de parcă simţirea ţine loc de înţelegere riguroasă. În plus, simţirea aceasta “subtilă”, nu ar avea de-a face cu fiziologia nervoasă. Cum anume, nu se ştie însă. Ceea ce se ştie însă cu claritate, este faptul faptul că, în ciuda pretinselor surse de energie subtilă manipulate de către yoghinii închipuiţi, aceştia nu par a face ceva ieşit din comun cu acele energii. Nu par sa posede capacităţi suprafireşti, ba mai mult, niste banali sportivi par a fi mult mai plini de energie şi vigoare, ei recurgând doar la hrană sănătoasă, odihnă bună şi antrenament perseverent.
Exista lucruri şi mai caraghioase. Cei care practica yoga animaţi de izul new-age-ului, asteaptă ca practicând anumite exerciţii să se întâmple ceva magic în lume: să deviezi asteroizi cu puterea minţii, să vindeci la distanţă prin energii oculte, să struneşti norocul în favoarea ta. Cumva, din propria expansiune accelerată, Universul s-ar opri câteva clipe şi şi-ar îndrepta faţa lui luminoasă către ei.. sau, mă rog, curbura spatio-temporală, ori hăul întunecat al vreunei gauri neagre .. Tot acest efort cosmic pentru a-i indeplini yoghinului vreo dorinţă minusculă, pentru a da un sens “favorabil” evenimentelor particulare din viaţa lui, pentru a-i confirma încă o dată cât de special este el şi ce responsabilitate imensă apasă pe umerii săi relaxaţi. Ce cherem… întregul Univers la degetul mic de la mudra stângă.
Există apoi o îndepărtare şi mai mare de viaţa sportivă prin invocarea unei practici yoghice bazată strict pe “meditaţii”, încărcată de elemente religioase. Şi nu ne referim aici la o religiozitate înnăscută, la un simţ al sacrului, la mirarea ce deschide orizonturi, la recunoştiinţa în faţa a ceea ce te depăşeşte. Nu, este vorba de importul cultural, uniforme hinduse sau budhiste, adoptarea unui impropriu aer oriental, schimbarea numelui: Ionică, brusc devine un “swami”, iar Maricica se regăseşte pe sine însăşi ca fiind o “sakti”.
Ar fi inutil să inventariem toate aceste erori întâlnite în procesul de vulgarizare a yogăi. Nici nu vrem să susţinem că yoga ar fi o altă formă de sport, doar contaminată uneori de mitologii oculte. Nu, nici vorba de aşa ceva. Există diferenţe specif
ice, precum şi posibilitati de apropiere între yoga şi sport. De altfel, într-un cadru general, yoga se referă, în primul rând la atitudine, viziune despre lume, discernământ. Iar în ceea ce priveşte lucrul cu corpul, se referă mai degraba la cum lucrezi exercitiile, la întâlnirea dintre propria atenţie şi răspunsul senzorial al corpului pus în diverse experienţe. Respectând principiile yoghice, orice formă de sport devine o practică yoga, cheia acestei deveniri fiind la purtatorul practicianului.
Poate fi invocat rapid faptul că yoga şi sportul au scopuri diferite; pe de o parte în yoga se urmăresc autocunoaşterea şi transformarea fiinţei umane, iar pe de altă parte, în sport se urmăresc sănătatea şi performanţa. Într-adevăr, aşa stau lucrurile, yoga şi sportul sunt divergente prin raportare la scopuri.. Însă dacă trecem de suzeranitatea scopurilor, yoga şi sportul îşi găsesc un teritoriu comun: acela al libertătii, al bucuriei de a explora, al întâlnirii cu limita. Al contemplaţiei în mijlocul acţiunii, al recunoştiinţei pentru experienţa umană.
