Pe lângă cursurile bombastice şi, inutile aş adăuga, de yogas-uri de toate felurile, a apărut o nouă metodă de a face şi mai profitabilă “afacerea yoga”. Şi anume cursuri de acreditare. Pe scurt, în urma unor cursuri de week-end sau de câteva săptămâni, veţi deveni yoghini profesionisti, cu patalama şi aură străvezi
e, confirmaţi şi iniţiati de yoghini autointitulaţi. Pe măsură ce buzunarul vi se goleşte de pe urma acreditării, compensaţia va veni prin umflarea ego-ului dumneavoastră cu înţelepciunea cursurilor scurte. Posesori de maculaturi ştampilate, acum îi puteţi învăţa şi pe alţii ceea nu ştiţi dumneavoastră: yoga. Veţi maimuţări nişte posturi, veţi îngâna ceea ce v-au predat profesorii (autointitulaţi) vostri, veţi spune câteva citate înţelepte rupte din context (fără a asimila marile reflexii ale spaţiului oriental de cunoaştere) şi, nu în ultimul rând… vă veţi lua în serios. Vă veţi lua cu atât mai mult în serios cu cat veţi fi intrat în contact cu yoghini mai prestigioşi, autointitulaţi şi ei. Mare vă va creşte ego-ul şi atunci când veţi contabiliza iniţieri (închipuite evident, dar la asta nu vă veţi gândi nici măcar o clipă), transmisii, acordaje, purificari, retrageri etc.
Pentru a fi chirurg e nevoie să absolvi o Facultate de Medicină atestată şi de specializări recunoscute oficial pentru a practica asa ceva. Ministerul Sănătăţii reglementează legal aceste practici medicale. Cine nu are această recunoaştere riscă să răspundă penal în faţa legii. În cazul yogăi însă, în ţara noastră nu există un Minister al Yogăi care să reglementeze oficial această practică, să dea diplome şi atestate, să ofere un cadru legal. Prin urmare, oricine se poate autointitula “profesor de yoga”, oricine poate să-şi pună înaintea prenumelui titulaturi precum “swami”, “Sri”, “yogacharya” şi oricine îşi poate deschide un curs de yoga atâta timp cât respectă legile ţării sale. Obligaţiile sale ţin de moralitate şi competenţă. Singura ţara din lume ce are un “minister al Yogăi”, este India (firesc să fie acolo), devenit ulterior (în 2014) Minister of Ayush (Minister of Ayurveda, Yoga&Naturopathy, Unani, Siddha and Homeopathy), foarte controversat pe plan local, dar şi în cercuri mai riguroase (vezi de pildă, articolul din Nature ). În rest, toate organizaţiile din lume cu profil yoghin ce vor să dea impresia de structură oficială, şi implicit de o autoritate recunoscută şi validată, sunt doar societăţi autointitulate pompos şi nimic mai mult. Există federaţii naţionale, federaţii internationale, academii de yoga, grupuri naţionale, uniuni europene etc. Prin urmare toate diplomele şi atestatele eliberate de aceste organizaţii au valoare doar in interiorul lor, şi nimic mai mult. Fireşte, la o debandadă totală de autointitulaţi maestri şi instructori, o măsură precum cea a Federatiei franceze de instructori yoga este binevenită (FNEY). Unul din scopurile organizaţiei este aceea de a oferi cursuri de instructori de calitate şi de a semnala devierile sectare. Când se pune însă problema dacă o astfel de organizaţie ar trebui să deţină monopolul acestui domeniu, atunci lucrurile devin extrem de discutabile. În plus, cele mai bune organizaţii cu cei mai buni fondatori, pot fi târâte la vale prin incompetenţa sau escrocheria urmaşilor. Vezi de pildă declinul Uniunii Europene de Yoga, fondată de câţiva entuziaşti şi practicieni reali (Andre van Lysebeth, Nill Hahoutoff, Roger Clerc etc), transformată ân afacerea unor personaje destul de şterse şi nu tocmai cu cele mai spirituale intenţii.
Yoga este un fenomen prea mare pentru a încăpea în structurile strâmte ale industrializarii ei. Do
ar minţi mărunte şi inculte se pot amăgi cu iluzia unui apostolat yoghin sau a unei “corporatizări” a acestui domeniu. Hărnicia ignorantului, cât şi zelul capitalistului deservesc popularizării calitative a acestei discipline. Mai onestă e calea orientaliştilor ce scriu şi pentru public, care departe de a avea alura “maeştrilor”, propun abordări digerabile, întrebări legitime, probleme şi soluţii la care au reflectat mii de ani tradiţii respectabile. Dar şi mai util în acest demers, este practica personală, dimensiunea intimă a acestui fenomen. Doar în acest spaţiu interior, investind timp, pasiune, răbdare şi un spirit pătruns de gratuitate, poate răsări ceva durabil, real şi pretios.
Practică personală cât mai lipsită de fructul faptelor!
