De ce nu cred în reîncarnare

 

Am întâlnit tot felul de personaje care au o relaţie stranie cu cauzalitatea. Ea are, fireste, dimensiunile ei stranii, mai ales când se pune problema întelegerii timpului, a alegerilor, a libertăţii şi a destinului, dar consistenţa şi predominanţa ei este tocmai normalitatea, chestiune din ce in ce mai anormală in ziua de pinguiniazi. Aceste personaje nu văd un eşec, o problemă personală, un necaz, un obstacol în imediatul lor cauzal, în cotidianitatea lui, ci undeva într-un orizont foarte îndepărtat. Atât de îndepărtat încât, de fapt şi de drept, acest orizont nici nu se vede, ci este doar presupus. Şi nu mă refer aici la relaţia omului cu divinitatea, la coerenţa ascunsă în misterioasele căi ale Domnului, ci la presupusa reîncarnare. Există oameni care îşi explică eşecurile şi succesele, întâlnirile cu ceilalţi, precum şi rostul vieţii lor în funcţie de ipotetice vieţi anterioare. Mă refer, bineinţeles, la termenul cel mai curent folosit al acestei doctrine, mai mult apanajul teozofiei și a new-age-lui, decât al religiilor orientale cum arată Ananda Coomaraswami într-un articol al său. Este vorba de stricta ecologie a sufletului, de transmigraţia mecanicistă a personalităţii dintr-un corp într-altul exact cum are loc schimbarea unor haine de pe o zi pe alta. În numărul precedent al revistei, profesorul Mario Sorin Vasilescu deschidea o rubrică, cu adevarat necesară în desişul informaţiilor cu pretenţii yoghine, în care se deconspirau anumite mituri (folosesc termenul în acceptiunea lui „cea mai de jos”) cum ar fi deschiderea chakras-urilor, rolul energiei kundalini etc. Acum a venit rândul reîncarnării, menţionând că nu ne propunem un studiu exhaustiv asupra fenomenului, ci doar apelam la elemente de logică şi bun simţ, care cer a fi prezente in abordarea oricui, atunci când reflectează la acest spinos subiect.

Să punctăm câteva repere care stau împotriva acestui curent de (ne)gândire, cu specificarea că nu vom analiza dezbaterea inter-religioasă, o asemenea dispută neavându-şi rostul în clipa de faţă.

  1. Argumentul matematic oferă dubii serioase asupra reîncarnarii. Foarte simplu exprimat, el constă în observaţia creşterii populaţiei terestre. Dacă în urmă cu câteva sute de mii de ani, la începuturile rasei umane aşa cum o ştim astăzi din punct de vedere biologic, erau doar câteva mii de omuleţi răspândiţi într-o lume total necunoscută (care în treacăt spus e la fel de necunoscută şi astăzi cu toată enciclopedia de informaţii disponibile) acum suntem în jur de şapte miliarde. Evident, transmigraţia mecanicistă a sufletelor nu poate explica această inflaţie de populaţie. De undeva ar trebui să tot vină suflete pe lumea asta printr-un mecanism total diferit de reîncarnare.
  2. Argumentul etic care se opune reîncarnării este legat de o viziune strict antropomorfică a viului. Criteriul moral de bine şi rău menit să fie nodul gordian de evoluţie sau involuţie a sufletului se aplică şi animalelor? Dar ce face un animal decât să işi urmeze legea firii înscrisă în el? Mai poate fi vorba de „merite”, de fapte bune sau rele ale animalului, de conştiinţa morală a gâzelor sau şoriceilor? Şi uitându-ne în jurul nostru observăm de cele mai multe ori cum confraţii întru specia hominidă se comportă moral mult sub nivelul patrupedelor. De aceea de multe ori când afirmăm despre cineva că este un măgar, sau o maimuţă, pur şi simplu nu facem decât să jignim atât măgarul cât si maimuta, ele neavând nici o vină față de comportamentul bipezilor. În perspectiva întunericului moral al fiinţei umane, mai putem susţine că acestea au fost nişte „animale care au evoluat ” în oameni prin intermediul mecanismului reîncarnării?
  3. Argumentul metafizic se bazează pe o serie indefinită de posibilităţi ale cosmosului care se cer realizate într-un timp indefinit, transformându-le rând pe rând de la stadiul de potenţă la cel de act. Fiinţa omenească nu face excepţie de la această lege universală şi îşi realizează posibilităţile până ce le epuizează. Finalul individului se face împlinindu-şi posibilităţile fără a repeta condiţiile trecute. Apoi istoria poate să se repete sub anumite tipare, dar în nici un caz nu se reiterează evenimentele particulare, decât dacă bineinţeles ne-am afla într-o situaţie de genul „ziua cârtiţei”(vă aduceţi aminte filmul respectiv, care deşi are o tentă comică, te pune totuşi pe gânduri şi te intrebi dacă nu cumva lumea este făcută şi altfel decât ştim noi). Genele migrează de la o generaţie la alta, tendinţele caracteriale se transmit, dar nu persoana în sine.
  4. Un prim argument hermeneutic este cel pe care îl aduce in discuţie Ananda Coomaraswami când vorbeşte despre “unicul şi singurul transmigrat”. Este sustinut de texte precum Brahma Sutra Bhaashya, unde Sankaracarya spune “Cu adevărat, nu există nici un alt transmigrant în afara Stăpânului”, text care împreună cu altele neagă reîncarnarea existenţelor individuale. Viziunea nu reprezintă un bun strict al Indiei, Platon afirmând in Meno: “Zic de sufletul omului că-i nemuritor, dar că uneori el pune capăt vieţii: asta-i ce numesc “a muri”; alteori insă el crează din nou viata; dar că nu dispare niciodată…Astfel, sufletului, nemuritor şi necontenit creator de viată.. nu-i scapă nimic pe care să nu-l fi învăţat”.  Ploton se minunează şi el cum este cu putinţă ca Unul să se manifeste în mai multi, fără ca totuşi să se împartă. Rumi atunci când exclamă că “Omul se naşte o dată, eu m-am născut de multe ori” se referă la alt sine decât cel care-şi spune “eu”.
  5. Unitatea este prezentă în marile religii şi doctrine filosofice. Omul este o unitate între trup şi suflet, sau după alte versiuni între trup, suflet, duh, sau după viziunile care implică diverse „corpuri”, între feluritele nivele de organizare (material, psihic, mental, energetic, cauzal, etc). Acelaşi Ananda Coomaraswami spunea la un moment dat că corpul este „gândire solidificată”, expresie foarte nimerită pentru a ilustra cam care este natura acestei unităţi dintre trup şi minte. Exact cum masa şi energia sunt expresii ale aceluiaşi întreg (cum ne-a invăţat Einstein) sau felul în care spaţiul şi timpul sunt legate indisolubil într-un continuum spaţiu-timp (cum ne-a invăţat Minkowski), cadru pe care se bazează teoria relativităţii, la fel şi diversele expresii ale fiinţei umane sunt tot atâtea date ale aceleiaşi fiinţe. În cazul reîncarnării avem de a face cu imaginea unei „fantome” care animă cumva corpul biologic.
  6. Complexitatea lumii ar putea să ne dea de gândit asupra simplistei privelisti mecaniciste a reîncarnării. Un lucru atât de nobil precum este sufletul omenesc (cu şi fără ghilimelele de rigoare, căci fiinţa umană asimilează ambele ipostaze, precum şi spaţiul dintre ele) este greu de crezut că se încadrează într-o viziune demnă de a explica mecanica unor bile de biliard. Dacă particulele subatomice se sustrag viziunii deterministe a lumii- şi putem invoca aici relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg, precum şi caracterul statistic al teoriei cuantice care ţin de natura fenomenelor şi nu de abstractul fiinţei umane- atunci fiinţa umană cu siguranţa se supune unor legi mult mai complexe.

Printre susţinătorii teoriei reîncarnării unii afirmă că işi „aduc aminte” de experienţele trecute, adică din vieţile anterioare. În măsura în care se confirmă astfel de amintiri şi nu e pură escrocherie, fenomenul poate fi foarte bine explicat prin faptul că cel care are senzaţia “că a mai trăit cândva”, este posibil să fie în contact cu o altă “experienţă a lui Dumnezeu”, adică un alt om, dar în nici un caz  nu este acelaşi. Doar există o legătură, o afinitate. Se realizează un transfer de informaţie. Noi nu suntem aceeaşi de pe o zi pe alta, atunci cum putem spune că personalitatea s-a reîncarnat?  De altfel personalitatea este o entitate dinamică, schimbătoare şi impermanentă, chestiune pe care insistă doctrinele budiste, şi cu toate acestea există la nivel popular ideea mecanicistă a reîncarnării. Fireşte nu toţi budiştii cred in reîncarnare, după cum nu toţi creştinii cred intr-un Dumnezeu pus pe rasplată şi pedepse, făcut după chipul şi asemănarea omului. Legat de aceste amintiri, merită citate aici cuvintele unui veritabil înţelept, Nisargadatta Maharaj, care complicând lucrurile aduce puțină lumină în ele. Mitul transmigraţiei are ceva originar la bază, însă ceea ce este de contestat este această versiune ecologic-mecanicistă, mult departată de inţelesurile ei originale. Iată ce spune N. Maharaj: ” Amintirea dorinţelor trecute nesatisfăcute încătuşează o energie care se manifestă în persoană. Când această încărcătură de energie se epuizează, persoana moare. Dorinţele nesatisfăcute sunt transferate în viaţa următoare. Auto-identificarea cu trupul creează dorinţe mereu noi şi lucrul acesta n-are sfârşit dacă acest mecanism al ataşamentului nu este clar perceput. Claritatea este cea care eliberează, căci nu poţi abandona dorinţa, decât dacă cauzele şi efectele ei sunt percepute cu claritate. Eu nu zic că aceeaşi persoană renaşte. Ea moare, şi cu asta gata, însă amintirile ei rămân, precum şi dorinţele şi fricile care furnizează energia pentru o nouă persoană. Realul nu ia deloc parte la ea, dar o face posibilă dându-i lumina sa.”  Într-o astfel de viziune, nu personalităţile se propagă mai departe în lume, ci „cantitatea” de bine şi rău, de luciditate şi inconştienţă, frică şi libertate, ură şi iubire, precum şi intervalele aferente dihotomiilor respective. În felul acesta, şi cel mai mărunt gest al nostru are consecinţe la nivelul întregului, într-un potenţial neştiut la care participăm cu toţii.

Lăsând la o parte impărţirea corp-suflet ca entităţi strict separate care încalcă principiul unităţii (unde corpul este expresia unei realităţi mai profunde şi niciodată despărţită de el), reîncarnarea ar presupune şi un inceput în timp. Ori realitatea profundă, Dumnezeu care face experienţa omului (fără ca omul să se creadă Dumnezeu cum fac adepţii misticoizi ai new-age-lui), Hristos care este “înainte de toţi vecii” şi care e în inima oricui, cum se transmite în creştinism, sau atman cel identic cu brahman din Vedanta şi alte viziuni orientale, nu sunt în timp. Deci acele “transmigraţii”, în nici un caz nu ar ţine de esenţa din om. În cel mai bun caz ar fi un fel de cojoc, de ambalaj informaţional, de “eu” exterior în care Unul face experienţa multiplului. De altfel problema reîncarnării implică la limită şi problema eu-ului; cine în fond transmigrează? Fără orizontul întrebării “cine sunt?” problema reîncarnării se aseamănă unui orb care vrea să picteze lumina.

Personal, ideea metempsihozei cred că este o încercare nefericită de a “face dreptate” acolo unde raţiunea umană sucombă (“atâtea nedreptăţi trebuie să aibă o justificare”), de a explica inexplicabilul, de a sistematiza neştiutul, de a reduce misterul la mecanica deterministă şi, în ultimă instanţă, de a “strivi corola de minuni a lumii”.

(Articol publicat in Revista Romana de Yoga nr. 2, 2014)

Leave a Reply