Wolfang Pauli, un fizician pe cât de riguros și sceptic până în ultimele detalii în analiza științifică
, pe atât de deschis către zona ființei ce scapă demersului rațional, sesiza două tendințe înrădăcinate adânc în gândirea occidentală: două extreme contradictorii, însămânțate profund în conștiința occidentalului, două limite separate și opuse în mod fundamental. O viziune științifică, pozitivistă, ce propune o lume materială formată din obiecte, în care chiar și subiectul cunoscător este aproape redus la statutul de obiect. Pe de altă parte, într-o viziune idealistă, la capătul experiențelor mistice, sufletul se detașează complet de materie pentru a se uni (sau reîntoarce) la însuși Dumnezeu. Oricât de incompatibile și incongruente ar părea aceste viziuni în opoziție ireductibilă, Pauli era de părere că, chiar și ele ar putea fi puse laolaltă, trecând de la contrarii la complementaritate: „În sufletul omului vor fi mereu prezente cele două atitudini, iar una va purta întotdeauna în sine pe cealaltă ca germenul opusului său. Prin aceasta se naște un fel de proces dialectic despre care nu știm âncotro ne duce. Eu cred că noi, europenii, trebuie să ne încredem în acest proces și să recunoaștem perechea de opuși ca fiind complementari. În măsura în care lăsam să existe tensiunea opușilor, trebuie să recunoaștem că noi depindem pe orice drum al cunoașterii sau al salvării de factori care rămân în afara controlului nostru și pe care limbajul religios l-a numit întotdeauna har”[1]. O astfel de reflecție a lui Pauli, învăluită de aura onestității și capacitatea de a sonda în profunzime „tensiunea opușilor”, îl poate duce și pe cel cuprins de închiderea pesimistă a unui materialism încețoșat către miracolul faptului de a fi. Indiferent dacă putința de a observa este doar un vis al materiei, rămâne o mirare profundă, o percepție sticloasă a misterului, un aer viu coborât de nicaieri. Și peste toate, recunostiinta…
Conform viziunilor tradiționale, opozitiile sunt doar puncte de vedere inferioare, doar o primă lectură, un prim strat al gândirii și trăirii noastre. Cu cât te poziționezi mai sus pe o scara metafizică, cu atât mai mult contrariile devin complementare. Iar la limita cea mai de sus, la limita cea mai luminoasă, orice complementaritate
se reîntorce la izvorul unității din care a expansionat. În acest context orice opoziție pe care o sesizăm în noi înșine (de la gândire la acțiune) ar trebui să ne pună în gardă, să ne scoată la iveală întrebarea dacă nu cumva suntem prost plasați, superficiali și lipsiți de ambientul unei perspective globale; în termeni teologici, suntem în exilul urmat căderii, iar în limbajul tehnicilor spirituale am putea spune că, cu cât eul este mai puternic conturat și mai închis în sine însuși, cu atât lumea opozițiilor este mai persistentă. „Extincția eului” este soluția propusă de tehnicile spirituale pentru a ne centra în locul primordial unde se percepe unitatea: islamicii îl numeau „stațiunea divina”, taoistii „invariabilul mijloc”(zhong yong), iar Aristotel „mișcătorul nemișcat”. Este regăsirea unei stări originare, a unei atmosfere ce poartă în ea adierea începuturilor nepervertite. În afara noastră, lumea își deschide propria interioritate prin veritabile enclave ale primodialului. Spațial, atmosfera lumii mitice se dezvăluie prin contactul cu natura și ambientul satului, temporal prin copilarie și sărbătoare[2] .
Înăuntrul nostru, practica yoga propune depășirea opozițiilor prin intermediul asanei. Patanjali ne transmite puține lucruri despre asana (doar trei aforisme), însă esențiale. În cea de-a treia sutra ni se spune că „Odată stabilit în asana, opozițiile încetează ”(tato dvandvanabhighatah,Yoga Sutra II, 48). Multe lucruri pot fi spuse despre asana, ea pendulând între „știintă a interiorității” și artă a libertății. Cu siguranță ea nu poate fi redusă la dimensiunea de „postură”, poziția corporală fiind doar punctul de plecare exterior pentru a regasi o anumită stare interioară. De fapt, dimensiunea posturală a fost creată ca expresie a unei atitudini interioare, iar învătăcelul pătrunde în detaliile exterioare ale posturii pentru a trezi în el asana; sau cum spunea profesorul Mario Sorin Vasilescu, „practicianul intră în asana, dar și asana intră în el”. Miza asanei este mult mai mare decât travaliul strict corporal, tot Patanjali spunându-ne că „odată instalată alinierea corecta prin stabilitate și lejeritate” survine „fuziunea cu infinitul”[3]. Alinierea corectă se face pe toate planurile ființei, iar sensul ei este unul metafizic. Ramana Maharishi, poate cel mai mare yoghin al secolului XX, întrebat odată ce crede despre asana, a răspuns că adevărata „asana este atunci când rămâi în Dumnezeu”[4].
Întorcându-ne la practica asanei din perspectiva învățăceilor(a noastră a tuturora!), a celor pentru care eul este o realitate primordială și care trăiesc într-o lume a opozițiilor, să ne aplecăm atentia asupra unui element cheie în practica asanei, imobilitatea. Pentru asta, să-i lăsăm însă ultimele cuvinte lui Mario Sorin Vasilescu, care ne-a învățat, printre altele, cum să stăm. Credeti-mă, nu e deloc puțin!
„Imobilitatea trebuie să se nască din însuși firescul și confortul poziției. Să concretizezi picăturile de liniște dintre gândurile și frământările tale. La început e ca un abur ce se condensează ici și colo. Apoi, ca o apă ce îngheață sau un ciment ce prinde priză. Doar că e viu. Nemișcarea trebuie să curga din tine în tine. Să te umple. Calmă și prietenoasă. Nu te încordează, ci te destinde. Nu te pietrifică, ci te destinde. Nu te îngroapa, ci te stabilizează. Nu te întunecă, nu te opacizează, din contră, te permeabilizează făcându-te transparent la ce nu vedeai, nu auzeai și nu înțelegeai până acum. Pornește întotdeauna de la punctul tău de sprijin-contactul cu pământ
ul, fie el direct sau intermediat de podea sau picioarele scaunului. Nu știu dacă-ți ajunge, dar încearcă singur până la viitoarea întâlnire să-ți experimentezi, să-ți descoperi sau macar să-ți adulmeci imobilitatea. Și tot încercând și acceptând nereușita, ca și reușita, sper să afli ce e aia imobilitate înainte de a-ți explica eu de ce bat atâta monedă pe ea. Imobilitate plăcută!”
[1] Apud. W. Heisenberg, Pași peste granițe, 42-43, editura Politica, 1977.
[2] Andrei Pleșu, Ochiul și lucrurile, editura Meridiane, 1986.
[3] The wisdom of Patanjali’s Yoga Sutra, Ravi Ravindra, p. 103,Morning Light Press 2009.
[4] Talks with Sri Ramana Maharishi;
