Am întâlnit tot felul de personaje care au o relaţie stranie cu cauzalitatea. Ea are, fireste, dimensiunile ei stranii, mai ales când se pune problema întelegerii timpului, a alegerilor, a libertăţii şi a destinului, dar consistenţa şi predominanţa ei este tocmai normalitatea, chestiune din ce in ce mai anormală in ziua de 
azi. Aceste personaje nu văd un eşec, o problemă personală, un necaz, un obstacol în imediatul lor cauzal, în cotidianitatea lui, ci undeva într-un orizont foarte îndepărtat. Atât de îndepărtat încât, de fapt şi de drept, acest orizont nici nu se vede, ci este doar presupus. Şi nu mă refer aici la relaţia omului cu divinitatea, la coerenţa ascunsă în misterioasele căi ale Domnului, ci la presupusa reîncarnare. Continue reading “De ce nu cred în reîncarnare”
spiritele din care ceea ce lipseşte este tocmai spiritul. Se înţelege adesea în mod eronat că această manomasana ar fi cumva un fel de abolire a minţii, de distrugere a ei sau faptul că mintea este inutilă şi singura ei menire este aceea de a pune beţe în roate. Acceptând dihotomia (în general împărţirea lumii în dihotomii este foarte păguboasă şi deloc în spiritul a ceea ce ţine de yoga) minte-inimă trebuie precizat că intr-adevar mintea fără inimă riscă să devină doar precizie, utilitarism, inginerie aplicată la orice, scepticism zeflemitor la tot ceea ce nu înţelege şi nu poate încadra în tiparele şi algoritmii după care tinde să mecanicizeze totul, dar şi inima fără minte riscă să devină „sufleţel” (cum spunea Constantin Noica), să lipsească întreaga fiinţă de discernământ(Isaac Sirul spunea despre discernământ că e cea mai importantă dintre virtuţi) şi să reducă omul la o afecţiune pancreatică. 
rezenta in clasic
ește, zenitul transcendenței. Petrecându-ne pașii prin existență, avem nevoie atât de stabilitatea pământului, de realismul și rigoarea lui, cât și de privirea idealistă înspre orizontul cel mai îndepărtat; aproapele și departele sunt polii oricărui itinerariu omenesc, ai oricărei făpturi ce tinde spre plenitude. Și mai ales avem nevoie să înțelegem ce înseamnă a fi între pământ și cer, ce înseamnă „a fi între” atât în general, ca stare a intervalului, cât și în particular, în fiecare situație proprie. Adesea neglijăm spațiile intermediare, momentele de trecere, hiatusurile lumii și ale propriei ființe, virgula dintre cuvinte fiind la fel de importantă precum cuvintele însele.
culeaga roadele actiunilor sale.