Yoga este supranumită şi mahanmanomanasa, adică „marea ucigaşă a mentalului”, traducere riscantă pentru minţile neantrenate şi cu atât mai mult pentru 
spiritele din care ceea ce lipseşte este tocmai spiritul. Se înţelege adesea în mod eronat că această manomasana ar fi cumva un fel de abolire a minţii, de distrugere a ei sau faptul că mintea este inutilă şi singura ei menire este aceea de a pune beţe în roate. Acceptând dihotomia (în general împărţirea lumii în dihotomii este foarte păguboasă şi deloc în spiritul a ceea ce ţine de yoga) minte-inimă trebuie precizat că intr-adevar mintea fără inimă riscă să devină doar precizie, utilitarism, inginerie aplicată la orice, scepticism zeflemitor la tot ceea ce nu înţelege şi nu poate încadra în tiparele şi algoritmii după care tinde să mecanicizeze totul, dar şi inima fără minte riscă să devină „sufleţel” (cum spunea Constantin Noica), să lipsească întreaga fiinţă de discernământ(Isaac Sirul spunea despre discernământ că e cea mai importantă dintre virtuţi) şi să reducă omul la o afecţiune pancreatică.De fapt, accepţiunea termenului de „inimă” în diverse tradiţii, de la Upanishade până la cea creştină, implică mult mai mult decât „emoţionalul” şi se referă mai degrabă la dimensiunea integrală a fiinţei şi nu trebuie uitat faptul că ea este şi un instrument de cunoaştere. Dar nu despre această clarificare ne propunem acum să investigăm, ci despre statutul întrebării, care printre altele are şi rolul de a suspenda procesul discursiv pentru câteva clipe, intrând într-o veritabilă manomasana, chestiune care ar fi cel mai bine înţeleasă ca renunţarea la păreri, în sensul de a nu le lua ca puncte de sosire, ci doar ca puncte de plecare, cum spune profesorul Mario Vasilescu, acelaşi care insistă asupra faptului că intr-o sală de yoga autentică nu primeşti răspunsuri, ci mai degrabă inveţi să iţi pui singur intrebări.
În tratatul său despre om, ca fiind singura fiinţă făcută din timp, Martin Heidegger atrage atenţia asupra unui aspect specific omului (Dasein-ului cum îl numeşe el), şi anume acela că este singurul „loc” din multitudinea fiinţărilor unde se poate pune întrebarea despre fiinţă. Omul este un spatiu privilegiat, unde işi poate face apariţia posibilitatea interogaţiei. Printr-un hazard neștiut (sau dar divin), ființa bipedă s-a trezit în posesia unei oglinzi stranii, care dublează lumea afirmaţiilor într-o reflexie a întrebărilor, căutărilor, mirării şi incertitudinii.
Nu ne propunem acum să antologizăm ce anume ne desparte de animal, reţinem doar un prim aspect legat de întrebare ca instrument(cel puţin) aparte intrisec omului (asta contrazicându-l pe faimosul zoolog Desmond Maurice, pentru care omul este doar „maimuţa goală”, una dintre cele 193 de specii în viaţă cu sau fără coadă.). La limită, am putea parafraza începutul Evangheliei dupa Ioan, spunând că „La 
Început a fost o întrebare”, una esenţială prin care un „proto-om” a devenit homo sapiens întrebându-se despre lumea din jur sau poate despre sine însuşi. Un filon care se deschide de aici, şi care merită supus unei viitoare reflecţii, ar fi legat despre această origine a omului modern, şi anume dacă prima întrebare despre sine a omului a apărut printr-un salt evolutiv, printr-o conştientizare a lui însuşi şi aceasta s-a manifestat prin interogaţie, trecând astfel de la o stare „semianimală” la cea de om, sau dimpotrivă, prima întrebare s-a manifestat după o veritabilă „cădere”, cea a raţionalizării şi structurării neocortexului, stare după care omul a uitat cine este, şi s-a apucat să inventeze yoga. De altfel una din definiţiile cele mai complete ale yogăi, structurate de profesorul Mario Vasilescu, este aceea că „Yoga reprezintă totalitatea eforturilor deliberate întreprinse de fiinţa umană – prin mijloacele sale specifice – pentru a păstra sau recâştiga contactul cu propria sa natură”.
O altă valenţă importantă a întrebării ne survine urmând un scurt fragment din conferinţele freiburgheze ale dr. Mihai Neagu Basarab, unde se spune că „cine nu-şi pune singur intrebări, nu face decât să calce pe urmele altora”. Întrebarea asigură dimensiunea personală a efortului, precum şi libertatea căutărilor. Aici merită menţionat un fapt deosebit de important. Există un tipar al căutătorilor în această lume interioară, care îşi închipuie că trebuie să traverseze etapele descrise de diverse tradiţii (în cazul cel mai fericit) sau diverse cărţi mai degrabă îndoielnice (ca şi autorii lor, acesta fiind cazul nefericit), bifând conştiincios fiecare pas, şi verificând corespondenţa (simplistă şi mecanică) între cele citite sau auzite şi demersul propriu. Dacă urmezi un astfel de tipar bine stabilit, fără nici un fel de abatere, poţi fi sigur că ceva nu e în regulă. Unul din reperele că eşti pe un drum corect este şi acela că, pe parcursul drumului către sine, te poți găsi în teritorii interioare pe care la inceput nici măcar nu le puteai conceptualiza. Întâlnirea cu Incertitudinea (atat de dragă unora ca Heisenberg sau Blaga) și Neștiutul care îl surprind pe cel aflat pe cale sunt imperios necesare. Parafrazând o faimoasă vorbă de spirit, spunând că dacă omul face un pas spre realitate, atunci şi realitatea va face mai mulți către el, atunci acest răspuns intrisec din partea realității este elementul necuantificabil si nepredictibil. Din acest punct de vedere (unul foarte important), „cine nu-și pune singur intrebări nu face decât sa calce pe urmele altora”, cu riscurile de rigoare.
Există apoi o adevărată artă de a pune întrebări. Şi înţeleptul şi ignorantul pot intreba „de ce?”, cu deosebirea radicală că unuia îi serveşte enorm, iar celuilalt doar autosabotarea îi este părtaşă. Există momente prielnice de a pune o întrebare, precum poate exista o întreagă pregătire pentru a pune întrebarea corectă. De pildă, amintindu-l din nou pe Martin Heidegger, remarcăm cum filosoful din pădurea Neagra face, de-a lungul întregii sale cărţi despre fiinţa şi timp, trecerea de la „ce este timpul?” la „cine este timpul?”, în decursul a 600 de pagini şi o viaţă întreagă de reflecţie asupra problematicii. Fireşte, există întrebări precum „Cât e ceasul?”, „Încotro este Cărbunariul?” sau „Care este masa electronului?” la care se răspunde prompt, exact şi eficient. Dar nu la astfel de întrebări ne referim aici, ci la cele la care răspunsul prompt şi definitiv blochează accesul la hrana interioară pe care o poate da situarea în starea de intrebare. Există şi o artă de a nu pune întrebări, mai ales atunci când ele blochează acţiunea ce se cere pusă în act, sau atunci când la auzul unor adevăruri, omul se găseşte în situaţia să argumenteze steril în loc de a lăsa să germineze miezul lor. Şi atunci ne vedem puşi în faţa unei noi dileme, şi anume aceea de a cultiva arta de a pune întrebarea. Cum şlefuiesc acel mecanism interior, acele abilităţi specifice de a pune întrebările în mod eficient şi corect? Câteva soluţii (fără pretenţia de fi reţete universale; în yoga se ţine cont de fiecare om în parte) în şlefuirea acestei arte ar fi şi tăcerea, autocontrolul (în sensul bun al cuvântului), şi bineinţeles discernământul, veritabile chei care se studiază în practicile yoghine, nu cu mintea discursivă, ci cu carnea (dar asta ţine de ungherele yogăi despre care nu se scrie prin cărţi). Uneori trebuie să mă las îmbibat de întrebare, fără a mă grăbi să dau răspunsul, sau dacă îl dau, nu mă opresc la el. Întrebarea menţine un orizont deschis, răspunsul îl închide. Apoi, există întrebări esenţiale ale vieţii la care graba de a da răspunsuri sau soluţii este vorbărie goală, care nu face decât să expedieze şi mai departe o anumită realitate; sau mai degrabă să mă expedieze pe mine faţă de acea realitate. Există inţelepţi faimoşi, ale căror vieţi s-au invârtit în jurul unei singure întrebări, şi care au rezistat tentaţiei facilului şi a suficienţei proprii. De exemplu, la faimosul „ko ‘ham” (Cine sunt?) vechi de când lumea şi până la Ramana Maharishi (poate ultimul jivanmukta), nu se răspunde prin „soluţii definitive”. Acel orizont de investigaţie (poate cel mai important dintre toate, căci în funcţie de el se percep şi alte orizonturi) nu poate fi închis prin micimea unui singur răspuns. Prin natura lui, acel orizont nu poate fi redus la un „punct” (de vedere), tocmai punctul din care este imposibil să mai vezi ceva semnificativ.
Mai utilă şi fructoasă (fără a fi obsedat de posesiunea fructelor[1]) sunt o anume infuzie cu aceste întrebări, a rămâne în orizontul lor, a savura din plin şi ceaţa neştiutului, dar şi adierea unor posibile străpungeri, a simţi şi a rămâne în starea de întrebare. Aceasta poate fi prezentă şi în absenţa unei întrebări concrete, dar miezul ei lăuntric- deschiderea şi disponibilitatea, prezenţa şi pasiunea căutării, grija faţă de detalii cât şi preocuparea asumată, uimirea şi detaşarea faţă de micul eu care tot apare în prim planul lumii, precum şi acel element ireductibil la orice altceva- este prezent în firescul faptului de a fi. Intr-o bună zi, poate una cu soare si aer răcoros sau poate una absolut banală, întreaga lume se va descoperi omului ca fiind o gigantică stare de întrebare care în acelaşi timp îşi este propriul ei răspuns.
[1] Renunţarea la fructul faptului (phalatrishnavairagya) apare explicit în Bhagavad-Gita şi implicit în Yoga-Sutra ca non-ataşament (vairagya), ea fiind o condiţie esenţială in practica yoga, şi unul din factorii esenţiali care determină opţiunea între simplu practician si yoghin. Acesta din urmă nu lucrează pentru ceva anume, pentru a obţine ceva, si în genere nu işi conjuga propria viaţă cu verbul „a avea”, ci dimpotrivă, este liber de ţeluri, netransformându-le in colivii poleite, şi îşi organizează existenţa in jurul lui „a fi”.
(articol din Revista Romana de Yoga nr. 2)
