„Cine sunt dincolo de corpul meu bolnav ori sanatos. Cine sunt dincolo de reacțiile, emoțiile și isteriile mele. Cine sunt dincolo de tumultul sentimentelor, fie lăudabile ori vinovate, timide sau copleșitoare, otrăvite sau tandre. Cine sunt în adâncurile mele, dincolo de vânturile și valurile gândurilor sau de ghiveciul ideilor.

Ființa e corabia navigând pe mări interioare și exterioare. Dar cine alege ținta, cine stabilește itinerariul? Și, mai ales, cine îl parcurge? Prinsă sau prins în aparentul haos al bazarului tău de dorințe și restricții; zvârlită de colo-colo de înfruntarea gândului cu simțămintele, țintuit(ă) de prejudecăți și mânat(ă) de părerea altuia, n-ai nici o șansă să fii TU cu adevarat. Și nici să-ți îndeplinești visurile. Dacă rămâi așa…”.

În felul acesta Mario Sorin Vasilescu își torpila cititorul acum vreo câtiva zeci de ani într-un mic articol dedicat Martorului. Maieutica aceasta rămâne deschisă și acum, adiind o prezentă a philosophiei perennis și a dușului rece sub o cascadă de munte. Astfel de întrebări sunt menite nu pentru a informa, ci pentru a trezi.

Pe lângă miracolul existenței lumii, amintindu-ne de laitmotivul kantian „cum e cu putință ceva?”, există și miracolul, de neînteles, al cunoasterii lumii. Ca și cum, universul însuși a produs din propriile măruntaie, locuri speciale în care se poate reflecta și interoga pe sine însuși. Aceste spații iluminate de conștiințș, înzestrate cu putința de a întreba, suntem noi oamenii, despre care un gânditor german al secolului XX, chiar ne definea pe fiecare ca fiind „ființarea de aici”(„Dasein”); o ființare privilegiată, singura (din ce cunoaștem), înăuntrul căreia își poate face apariția întrebarea. Într-o viziune naturalistă, Universul a avut nevoie peste 13 miliarde de ani de auto-organizare pentru a-și  condensa straturile complexității în forma unui întrebător. Cel puțin asta știm noi, în acest mic colțișor de lume. Într-un fel, lumea s-a dublat odată cu apariția primului întrebator, drumul materiei înspre spirit pornind de „jos in sus” pe o reprezentare simbolică a manifestărilor. Într-o viziune metafizică însă, spiritul a precedat dintotdeauna materia, aceasta din urmă devenind un receptacul al lui sau o solidificare „târzie” într-o treaptă de jos a unei întregi ierarhii de posibilităti. În acest al doilea caz, spiritul coboară creând materie, într-o mișcare descendentă dinspre aerul tare al înăltimilor metafizice către substanțialitatea organizată a lumii obiectelor.

Ne putem întreba desigur, care este rostul unei astfel de căutari, când există pe lume atâtea alte întrebări. Ce are atât de special această întrebare față de celelalte? Anthony de Mello, un preot iezuit trăit în India la confluența mai multor culturi, spunea că cea mai importantă întrebare din lume nu este dacă există sau nu Dumnezeu, dacă Iisus Hristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ci, contrar omileticii tradiționale și adesea mult prea prăfuite, cea mai importantă întrebare este “Cine sunt?”. La o anumită limită însă, poate că aceste întrebări sunt doar chipuri diferite ale unui singur adevar.

Atît într-o viziune naturalistă a lumii, cît și într-una metafizică, la rădăcina cunoașterii apare această dualitate fundamentală între obiectul cunoscut și subiectul cunoscător, chiar dacă ea poate fi iluzorie, amintindu-ne astfel de viziunile moniste ale Orientului (Vedanta, shivaismul din Cashmir etc)[1]. Indiferent însă de viziunea adoptată (și mai ales trăită!), această dialectică între eul întrebător și lumea interogată rămâne una fundamentală, originară și determinantă pentru orice alt act de cunoaștere. De altfel, această orientare a atenției spre cel ce întreabă poate însoți orice altă întrebare; chiar daca nu explicit, ci undeva în subsidiar, ca o nota de subsol esentială unei cunoașteri ce se vrea integrală.

Introspectia are ca efect colateral o preponderentă autenticitate, un balans între sculptura propriei fapturi și actualizarea ambientului impersonal cu care dialogam. Tocmai contactul cu peisajele impersonale ale interiorității, subliniază și dezvoltă dimensiunea autentică și inimitabilă a ființei. Dacă privim la istoria marilor maeștri, observăm printre altele și această caracteristică comună: ei sunt inimitabili. Orice încercare din partea discipolilor de a-i copia nu va duce decât la caricatură.

A deveni din ce în ce mai mult tu însuți, nu înseamnă nicidecum o perpetuă îmbăiere în zaţul de suprafață al propriei personalități. Nu înseamnă nici o gonflare inflamată a ego-ului, precum nici o diminuare excesivă a lui prin devalorizare. Mai degrabă este vorba de transparență și permeabilitate interioară. Întrebarea „Cine sunt” poate porni de la suprafața eului, dar în nici un caz nu rămâne acolo. Merge mai departe, odată cu spațializarea crescândă a propriei conștiințe. De altfel, în gândirea orientală eul este doar o treaptă a întregii fiinte, o instanță orizontală, un avatar căzut în lume cuprins de ignoranță metafizică. Menirea lui, prin actul de a cunoaste, este aceea de a deveni ceea ce este. Îndemnul lui Alan Watts[2], poate căpăta limpezime prin cunoașterea faptului că „cel care devine” este un „capăt” al ființei diferit de „cel ce este”. Nu este o simplă tautologie, o simplă întoarcere în cerc, ci o deschidere înspre o dimensiune suplimentară (cea a spiritului), o chemare a proiecției către întreg, o chemare a cercului către sferă, o lărgire a spărturii norilor mentali prin care se zăreste cerul imuabil al spiritului. În limbajul romantismului german, am putea spune că fiecare este chemat să devină propriul său inger[3].

Întrebarea privitoare la propriul sine este mereu proaspătă, inepuizabilă, mereu întoarsă înspre prezentul actual. Nu necesită un răspuns definitiv, „de pus bine” în rafturile noțiunilor și conceptelor noastre. Nu este teorie, ci practică. Asemenea koan-urilor zen, poate reorienta atenția către niveluri din ce în ce mai subtile ale minții.

Cu unsprezece zile inainte de a muri, Rabindranath Tagore a scris un mic poem în limba lui nativa, bengali. Poate fi tradus astfel:

În zorii propriei mele vieți,

Cu primele raze ale răsăritului de Soare,

Am întrebat: „Cine sunt?”

Acum, la amurgul propriei mele vieții,

Cu ultimele raze ale apusului de Soare,

Întreb, „Cine sunt?”[4]

[1] Despre condiția căutătorului în „samadhi” („en-staza”, cf. M.Eliade), domeniul cel mai înalt și cuprinzător al practicii, se spună că este de așa natură încât granițele triadei alcatuitaă din cunoscător, obiect cunoscut și actul de a cunoaște, dispar.

[2] Alan Watts, Devino ceea ce ești, editura Herald.

[3] „În termeni plotinieni, daimonul nostru, fiinţa angelică, este, aşadar, coaja imediat anvelopantă a identităţii noastre. E o extensie a eului. E prima extensie, prima expansiune a omului creat inspre Dumnezeu, după cum este prima extensie a lui Dumnezeu inspre omul creat. S-a spus mereu că ingerii sint „dublul” ceresc al omului. Schelling, in Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelaţiei), ii numeşte Po-tenzen (dynameis pe greceşte) ale sufletului omenesc, virtualităţile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale. Cu alte cuvinte, sintem mereu insoţiţi de „modelul” nostru, de portretul nostru imbunătăţit. Şi sintem – sau, in orice caz, ar fi bine să fim – intr-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Ingerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lingă fiecare „este”, ingerul aşază un „cum ar trebui să fie”. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi inşine dacă am fi in condiţia lui.” Andrei Plesu, Despre ingeri

[4] Apud. Ravi Ravindra, The wisdom of Patanjali’s Yoga Sutra.