Despre timp (2)

• Către o perspectivă interioară

„Tu nu precezi timpul în timp. Altfel  nu ai fi precedat toate timpurile. Dar eşti, din înălţimea eternităţii Tale, totdeauna prezente, înaintea oricărui trecut şi domini tot  viitorul  fiindcă  este  viitor  şi  că,  abia  împlinit,  el  va  fi  trecut,  în  timp  ce  Tu rămâi  acelaşi şi că anii tăi nu vor trece.  Anii Tăi nici nu se duc, nici nu  vin.  Dar ai noştri  se duc  şi  vin,  pentru  ca să vie  toate  lucrurile.In  nici  un  timp  Tu  nu  ai  rămas  fără  să  faci  nimic,  fiindcă  Tu  ai  creat  fiinţele însele şi nici un timp nu-Ti este co-etern, ca şi Tine, fiindcă Tu rămâi în permanenţă. Şi  dacă  timpul  ar  rămâne  şi  el,  nu  ar  fi  timp.  Ce  este  într-adevăr  timpul?  Cine !-ar  putea  explica  uşor,  pe  scurt?  Cine  l-ar  putea  cuprinde  în  gândire  şi  să  se exprime  despre el  în  cuvinte? Ce  noţiune  este însă  mai  familiară,  mai  cunoscută când  vorbim despre ea,  decât timpul?  (Fiindcă dacă vorbim  despre  el, înţelegem şi  tot aşa când  auzim pe un altul  vorbind despre  el.) Ce  este,  deci,  timpul?  Dacă nimeni  nu  mă întreabă,  o  ştiu.  Dacă  sunt  întrebat  şi  caut  s-o  explic,  nu  o  ştiu. Afirm totuşi,  şi  o cred, că dacă nimic  n-ar trece,  nu  ar  fi  timp trecut; dacă nimic nu  s-ar întâmpla,  nu  ar  fi  viitor şi  dacă nimic  nu  ar  fi,  nu  ar fi prezent.  Care  sunt deci  aceste  două  timpuri,  fiindcă  trecutul  nu  mai  este  şi  viitorul  nu  este?  Cât despre  prezent,  dacă  el  ar  fi  întotdeauna  prezent,  nu  ar  mai  fi  timp,  ar  fi  o eternitate. Deci, dacă prezentul pentru a fi, trebuie să treacă în trecut, cum putem noi  să spunem că el este  acesta, care  nu poate  să  fie  decât încetând să fie, fiindcă astfel  nu  putem  spune  că  este  timp  decât  fiindcă  tinde  să  nu  fie.

Sf. Augustin- Confesiuni”

 

Să trecem mai departe către o perspectivă legată de viaţa de zi cu zi, a omului normal, care nu reflectă la misterele cosmologice, în schimb trăieşte timpul fiecărei zile. Să ne oprim asupra unui pasaj deosebit din “Muntele vrăjit”, unde Thomas Mann face două observatii interesante prin intermediul personajelor sale, despre timp. Prima se referă la diferenţa dintre percepţia tinereţii, respectiv a senectuţii legată de durată. În cazul celei dintâi, duratele scurte, precum zilele sau orele se scurg foarte repede, în timp ce duratele lungi, precum anii, trec foarte încet. Privind lucrurile din perspectiva bătrâneţii, duratele scurte se petrec lent, însă anii zboară repede lăsând în urmă nostalgia unui trecut îndepărtat. Care să fie tâlcul acestei schimbări de percepţie o dată cu trecerea vârstei? Desigur, observaţi că încă ne aflăm sub imperiul timpului ca trecere, ca scurgere. Încă nu ne-am apropiat de nucleul originar al timpului, capabil de a raspunde la intrebarea “ce este timpul?”. În privinţa duratelor scurte, Solomon Marcus găseşte cauza în gradul de acuitate al percepţiilor, în primul caz, cel al tinerilor, fiind mai mare şi percepţia prezentului dilatată în raport cu acuitatea scăzută din cel de-al doilea caz, cel al bătrânilor, unde duratele scurte par că se scurg mai lent. În privinţa duratelor lungi, acelaşi gânditor găseşte o posibilă explicaţie în raportarea la memorie şi implicit la timpul trăit: în cazul copiilor mici, lungimea temporală este legată de o viaţă scurtă şi, prin urmare, anul apare la orizont foarte lung. În schimb, pentru un vârstnic, anul este raportat la timpul de viaţă al unei intregi vieţi, şi atunci pare scurt. În această viziune dependentă de memorie şi de raportare la trecut, fiecare an nou este trăit “din ce în ce mai scurt”; atunci apare întrebarea: ce se intamplă dacă nu ne mai axăm pe memorie? Dacă ne dezvoltăm simţul prezentului în aşa fel, încât el ne impregnează conştiinţa?

Cealaltă idee a lui Thomas Mann despre timp din romanul “Muntele vrăjit” este legată de o posibilă entropizare a percepţiei noastre. În momentul în care părăsim spaţiul cotidianităţii, să zicem cel citadin unde ne trăim majoritatea clipelor măsurate de ceas, şi plecăm undeva în munţi sau oriunde în altă parte unde locul este nou, atunci vom percepe noua durată extrem de lungă şi de plină. Rupţi din peisajul monotoniei şi obisnuinţei, într-un reper cu totul nou, timpul se dovedeste a fi foarte consistent. Ziua nu mai alunecă pe nesimţite, iar impresiile într-o creştere exponenţială, te smulg din toropeala rutinei citadine. În acest moment, elementul de noutate modifică panta ascendenta a dezordinii interioare, rezultatul fiind un cumul semnificativ de trăire, de prezenţă, de viaţă. Iată cum desfasoară Thomas Mann câteva reflecţii asupra aclimatizării într-un loc nou, aclimatizare văzută din perspectiva temporală. “Castorp cunoştea pe dinafară programul zilnic, deşi ar fi fost o exagerare să se spună că era de pe acum „aclimatizat”. În fond, este un proces ciudat această aclimatizare într-un loc străin, această adaptare şi prefacere câteodată obositoare, pe care le suporţi numai pentru ele însele, ca să spunem aşa, dar cu intenţia definitivă de a le părăsi imediat ce răgazul se va fi împlinit, pentru a te reîntoarce la starea anterioară. Introduci aceste soiuri de experienţe în cursul principal al vieţii, ca pe o întrerupere, ca pe un intermediu, cu scopul de-a te odihni”, adică pentru a modifica şi primeni funcţiunile organismului care ameninţau, ba chiar erau gata-gata să se deterioreze, să slăbească şi să se tocească în monotonia nearticulată a existenţei. Dar în ce constă această vlăguire şi tocire când trăieşti într-o regulă multă vreme neîntreruptă? Nu e atât oboseala trupească şi spirituală, măcinată de cerinţele aspre ale vieţii (căci pentru aceasta remediul cel mai întăritor ar fi o simplă odihnă); ci e mai degrabă ceva oarecum sufletesc, este trăirea timpului ameninţată să se piardă în mijlocul unei monotonii neîntrerupte, trăire care este ea insăşi atât de strâns înrudită şi legată de sentimentul vieţii, încât una nu poate fi slăbită fără ca cealaltă să nu lancezească şi sa se stingă la rândul ei. Asupra esenţei plictisului s-au răspândit multe concepţii eronate. In general, se crede că un conţinut interesant şi noutatea „gonesc” timpul, adică: îl scurtează — pe cind monotonia şi pustiul îi îngreuiază şi-i încetinesc curgerea. Ceea ce nu e întru totul exact. Fără îndoială că uneori pustiul şi monotonia lungesc clipa sau ora şi le fac mai „plictisitoare”, dar ele scurtează şi grăbesc până la a reduce la neant marile şi extrem de marile cantităţi ale timpului. Dimpotrivă, un conţinut bogat şi interesant este, desigur, capabil să scurteze o oră sau chiar o zi, dar luat în mare, acest conţinut dă curgerii timpului întindere, greutate şi trăinicie, astfel ca anii bogaţi în întâmplări trec mult mai încet decit anii săraci, pustii şi neînsemnaţi pe care vântul îi matură, spulberindu-i. Prin urmare, ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decit o scurtare bolnăvicioasa a timpului pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, când curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsura care înspăimântă de moarte inima; Când o zi seamănă cu toate, ele nu sunt decât o singura zi; iar într-o desăvârşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca foarte scurtă şi ar trece cât ai bate din palme. Obişnuinţa este o somnolenţă sau cel puţin o istovire a ideii de timp, şi când anii copilăriei au fost trăiţi încet, iar restul vieţii s-a desfăşurat din ce în ce mai repede, precipitându-se, faptul acesta ţine tot de obişnuinţă. Noi ştim bine că însuşirea unor schimbări ale obişnuinţei sau ivirea unor obişnuinţe noi reprezintă singurul mijloc de care dispunem pentru a ne păstra în viaţă, pentru a ne împrospăta percepţia timpului şi pentru a obţine o reintinerire, 0 întărire şi o încetinire a trăirii timpului şi, chiar prin acestea, o reînnoire a sentimentului vieţii în general. Acesta este scopul schimbării aerului şi al locului: binefacerea modificării şi a evenimentului. Primele zile ale şederii intr-un loc nou au un ritm tineresc, adică viguros şi vast – care ţine vreo şase sau opt zile. După aceea insă, pe măsura ce ne „aclimatizam”, le simţim cum se scurtează: oricine depinde de viaţă sau mai bine zis voieşte să depindă de viaţă işi dă seama cu groaza cât de uşoare şi fugare trec zilele; şi ultima săptămână, din patru, de pilda, este de o repeziciune şi de o superficialitate îngrijorătoare. Fireşte că inviorarea ideii de timp acţionează şi dincolo de această perioadă intercalată, şi-şi revendică noile drepturi chiar şi după ce am revenit pe vechiul făgaş, primele zile ce le trăim acasă, după această schimbare, ne apar de asemenea noi, vaste şi tinere, dar numai unele dintre ele; căci ne integrăm mai repede în regula obişnuinţei decât în ritmul întreruperii ei, iar când simţul timpului e obosit din pricina vârstei sau — ca urmare a unei slăbiciuni congenitale— nici n-a fost prea dezvoltat, atunci el aţipeşte foarte iute, şi chiar la capătul a douăzeci şi patru de ore este ca şi cum nici n-am fi plecat vreodată, iar călătoria n-a fost decât visul unei nopţi.” (Thomas Mann, Muntele vrajit)

Eroziunea percepţiei şi a trăirii timpului de care ne vorbeşte Thomas Mann poate fi redusă la problema mecanicizării fiinţei umane, a robotizării sale şi a intrării ei într-un şablon de viaţă. (Menţionăm că nu analizăm acum ideea timpului care se fărâmitează sub propria sa actiune, motiv pentru care în cadrul gândirii tradiţionale există ideea de regenerare a timpului opusă ireversibilităţii care apare în concepţiile materialiste despre lume). Exact în acest punct, inversând tendiţele entropice, se cer prioritar conştientizarea, precum şi aducerea propriei fiinţe în prezent. În general, una dintre strategiile yoghinului, pentru a lupta împotriva tăvălugului entropic este inversiunea; nu pentru a face pe „Gică contra” cu viaţa, ci pentru a menţine sau recâstiga fluxul cu viaţa trăită conştient: când toţi ceilalţi respiră haotic, superficial şi, în general la limita supravieţuirii, yoghinul practică tehnici de respiraţie şi aşa numitele pranayama, când toţi ceilalţi se mişcă în toate părţile, şi asta mai mult datorită agitaţiei şi nu a acţiunilor constructive, yoghinul se poziţionează ferm în imobilitate, când toţi ceilalţi sunt cu mintea în toate părţile, asemeni unei „maimuţe nebune muşcate de un scorpion” cum zicea Swami Vivekananda, yoghinul se focalizează într-un singur punct (ekagrata- एकाग्रता), când toţi ceilalţi sunt furaţi de vis într-o inconştienţă totală (în general ştim că am visat abia după ce ne-am trezit), yoghinul pătrunde conştient în starea de vis. Exemple de astfel de inversiuni pot continua, încadrând practic întreaga viată; menţionăm aici faptul că rostul acestor inversiuni este, pe langă cel amintit mai sus, adică rostul opoziţiei faţă de tendinţa dezordinii, şi cel al redescoperirii firescului. Uneori tocmai prin cele mai nefireşti lucruri se ajunge la firesc.

O particularitate esenţială aici asupra căreia merita să ne oprim o clipă, este reprezentată de contactul cu corpul, contact din ce în ce mai puţin prezent în cadrul vieţii omului modern. Pe lângă multe alte efecte benefice, asupra cărora credem că este inutil să insistăm, subliniem aici şi o restabilire a contactului cu timpul, sau cel puţin a redării şanselor optime pentru a înţelege mai bine problematica lui, cât şi trăirea mai aproape de realitatea lui. Preluând ideea lui Thomas Mann de întâlnire cu noul, şi implicit cu necunoscutul, o putem accentua tocmai prin punerea laolaltă cu efortul corporal. De pildă, mulţi oameni au constatat că in decursul unui week-end pe munte, cu efort consistent, aer proaspat, impresii noi, peisaje parcă izvorâte din visele unui paradis din ce în ce mai uitat de oameni, şi o respiraţie crescândă şi proporţională cu eliberarea din cuşca micului eu, timpul pare mai lung decât întreaga săptamână citadină, unde monotonia şi rutina apar pe nesimţite (şi aici putem face o conexiune cu strategia inversării putând sesiza apariţia celor două pe “simţite”!). Timpul acesta, filtrat prin propriul corp, care devine identic cu viaţa, nu doar că este mai lung, ci este mai viu. Amintindu-ne de Annick de Souzenelle cu a sa “mintea învaţă şi uită, carnea simte şi nu uită”, ne putem gândi la timp ca la ceva reflectat în corpul nostru. Şi nu ne referim aici la timpul biologic, la ritmurile sale interne, la biologia moleculară, la fiziologie sau genetică (toate astea fiind de altfel foarte reale şi interesante), ci la maniera de a trăi timpul, la ceea ce se simte pe viu, în fond singura realitate accesibilă nemijlocit fiinţei noastre. Maniera de cunoaştere pe care o propune abordarea yoghina este una nemijlocită, plecând de la o bază a imediatului prin ceea ce se vede, se aude, se simte şi până la vârfuri de investigaţie şi sondare a propriului interior, uneori nici macar conceptualizate în stadiile primare. Fireşte, momentan ne multumim cu abordarea aceasta în trepte, ea fiind insuficientă de la un anumit punct, poate tocmai punctul cel mai important de unde se vede cu adevărat. Dar nu vrem să neîndreptătim drumul, care are o valoare la fel de mare ca destinaţia. Ei bine, în aceeaşi categorie se încadrează şi abordarea yoghină asupra timpului. Profesorul Mario Vasilescu insistă pe ideea că natura reală a timpului se găseşte în natura reală a omului, şi implicit, rolul autocunoaşterii devine esenţial. Revenind la relaţia dintre contactul cu corpul şi timp, putem dezvălui în acest moment încă un parametru intim legat de cei doi: şi anume spaţiul. Într-un mod încă nedesluşit prea bine, timpul si spatiul se îngemănează, nu doar ca în teoria relativităţii einsteiniene, ci şi la modul trăirii noastre. Există în limbajul tehnic al practicienilor, aşa numita schemă corporală, acea “imagine” a noastră despre propriul nostru corp, o imagine vie si percepută (care la mulţi dintre oameni este greşită din păcate), şi prin care ne raportăm la lumea exterioară. Inclusiv spaţiul, şi implicit timpul. De pildă, parcurgerea unei distanţe în copilărie, atunci când corpul nostru este, să zicem de un metru înălţime, crează prin intermediul trăirii o anumită reprezentare despre distanţe şi timp. Acelaşi drum, parcurs după 20 de ani să zicem (cu pauză absolut necesară pentru a sublinia contrastul), va crea o cu totul altă reprezentare interioară. Schema corporală se dovedeşte în acest context al celor două situaţii despărţite de cei 20 de ani, vitală pentru inţelegerea relativităţii percepţiei. Daca vă aduceţi aminte de vreun drum pe care il făceaţi în copilarie şi pe care nu l-aţi mai facut de atunci (de pildă drumul spre şcoala primară sau urcuşul pe un mic deal în spatele casei bunicilor etc) nu pregetaţi să reluaţi experienţa observând ce anume s-a modificat, cum este experienţa făcută cu corpul de adult. În prealabil, pentru a sesiza mai bine contrastul, aduceţi-vă aminte de acel efort şi apoi retrăiţi interior episodul copilăriei cât mai bine cu putinţă. Evocaţi dacă se poate, nu din minte, ci din carnea şi senzaţiile voastre. Abia apoi faceţi experienţa propriu zisă.

Cumva, prin această schemă corporală asimilăm lumea pe care o traversăm, fiind un fel de lentilă prin care simţim realitatea înconjuratoare. De aceea, o schemă corporală corectă asigură fundalul necesar optim de a investiga atât problema timpului, cât şi orice altă problemă, indiferent de natura ei, şi gradul ei de complexitate. Rădăcinile schemei corporale se întind în toate lăcaşurile fiinţei umane.

(va urma)