- Timpul în viziunea lui Martin Heidegger
Să facem un popas în drumul nostru, la reflecţiile lui Martin Heidegger despre timp, cel despre care se spune că a fost surprins de un prieten citind dintr-o carte a lui D.T Suzuki desp
re zen, exclamând că ceea ce găseşte în acea carte este ceea ce încearcă el să spună în toate scrierile sale. Şi în acest caz de a privi timpul, ne îndepărtăm de aspectul măsurabil şi cantitativ, pretenţiile ceasului de a vorbi despre timp fiind nejustificate. În tratatul său despre om, ca fiind singura fiinţă făcută din timp, Heidegger face trecerea, pe parcursul a peste 600 de pagini, de la intrebarea “Ce este timpul?” la “Cine este timpul?”, sensul cel mai originar al fiinţei fiind acela al temporalităţii, acest lucru fiind ilustrat de Heidegger invocând un pasaj din Republica lui Platon, în care filosoful antic spune că ceea ce este lumina Soarelui pentru văzul sensibil, este ideea Binelui pentru gândire (ideea Binelui în cazul acesta are accepţiunea platoniciană de “arhetip al arhetipurilor”, cel prin care sunt luminate toate celelalte, şi nicidecum o simplă speculaţie sau un simplu gând). Analog, Heidegger spunea că timpul este pentru fiinţă ceea ce este Soarele pentru cel care vede. Timpul nu este un “ce”, ci mai degrabă un “cum”, adică un mod de a fi, iar agaţarea de un răspuns precum “asta este timpul sau cealaltă” este o eroare. Omul însuşi este timpul, mai exact propriul său timp, problema întorcându-se asupra fiinţei umane, iar miezul acestui orizont originar este viitorul. Sensul vieţii apare aici în contextul “fiinţei întru moarte” (Sein zum Tode), pentru care moartea este ultima posibilitate a omului, şi, într-un fel, împlinirea întregii vieti. Această fiinţă-întru-moarte, îl scoate pe om din inautenticul său şi îi redă posibilităţile proprii de a trăi. În limbajul filosofului german, pre-mergerea posibilităţii morţii determină posibilităţile vieţii. Fireşte, există şi varianta în care “Dasein-ul poate sfârși, fără să moară cu adevărat”. Având ca perspectivă fiinţa-întru-moarte, sensul se mută imediat la calitatea clipei de acum. Printr-o mică buclă, Heidegger pleacă de la omul din prezent care es
te neautentic, aflat sub impostura “impersonalului Se” (aşa Se face, aşa Se poartă, aşa Se vorbeşte etc), merge in viitorul extrem, acela al posibilităţii morţii si apoi se întoarce la prezent, adică este chemată posibilitatea autentică de a fi. Aceasta se face prin starea de hotarâre, care poate recâstiga viaţa pierdută în impersonalitate (şi aici nu e vorba de impersonal în sensul pozitiv al lui, acela din viziunile orientale, ca depăşire a eu-lui, ci pur si simplu de uzurpare a eu-lui prin chipul colectiv al celorlalţi). Mai adânc văzute lucrurile, “fenomenul fundamental al timpului este viitorul”, aceasta intâmplându-se doar dacă Dasein-ul se menţine în această pre-mergere a sa către propria săvârşire, având acces la propria sa autenticitate, pentru care timpul nu mai este ceva „lung”, căci în această perspectivă timpul nu se mai măsoară. Mai mult, timpul este adevăratul principiu de individuaţie.
- Timpul în cotidian
„Timpul este insăşi viaţa, iar viaţa sălăsluieşte in inimă.
Michael Ende, Momo”
Renuntând la complicatul aparat conceptual heideggerian şi la limitele pe care le impune acesta utilizând fenomenologia, propunem câteva experienţe legate de timp survenite în cel mai banal chip, la indemâna oricui şi care pot fi posibile surse de cunoastere. De pildă, un miros anume care ne surprinde, asemeni unei maşini a timpului interioară, are putinţa de a ne “expedia” într-un trecut personal îndepărtat. Pentru câteva clipe se petrece ceva mai mult decât o simplă “amintire”, mai degrabă o retrăire. Nu ne propunem acum să discutăm dacă retrăim acel eveniment din trecut la propriu (printr-o legatură neştiută asemenea unei găuri de vierme între două puncte spatio-temporale cum ne povesteşte fizicianul John Wheeler, cel care printre altele a dat denumirea de gaură neagră straniilor destine ale stelelor masive şi a contribuit esenţial la principiul antropic asupra căruia poate vom reveni într-un articol viitor) sau dacă accesăm nişte amprente din creierul nostru asemeni capsulelor temporale ale lui Julian Barbour, ci doar vrem să remarcăm că ne putem retrăi pe noi înşine, aşa cum eram atunci, în acel “acum” care pare foarte îndepărtat. Ne aducem la prezenţă pe noi înşine şi cu cât este mai devreme evenimentul actualizat, cu atât putem sesiza o stare cu foarte puţine condiţionări. Simţind simultan (sau alternând pentru cateva clipe) personajul din noi actualizat de starea pe care a trezit-o mirosul respectiv (care poa
te fi mirosul copilăriei de iarbă uscată, a viei de toamnă, sau adierea primei ninsori sau orice altceva) şi cel care ştim şi credem că suntem astăzi, avem şansa de a sesiza ceea ce nu s-a schimbat în noi, ceea ce a fost mereu prezent şi care nu se supune schimbărilor. Având reperul de contrast, putem sesiza ceea ce am construit în noi, dar şi ceea ce a fost de la început şi a rămas identic până în prezent. Cum în yoga există strategia aceasta de a lucra pe poli pentru a avea acces la întreg (de exemplu daca îţi percepi creştetul ca
pului şi labele picioarelor se instalează destul de repede şi percepţia întregului corp), ea poate fi folosită şi pentru a simţi adierea vieţii petrecute între cele două momente. Ce anume se simte între prezentul de acum şi prezentul de atunci? Ce se deschide în spaţiul interior? Cum văd viaţa şi preocupările zilnice din acest unghi? Ce întrebări noi apar?
Relativitatea timpului o experimentăm şi la diferenţa între starea de veghe şi cea de vis. Cu toţii am constatat vise “lungi” derulate în doar câteva minute măsurate pe ceas. Şi cu cât ne adâncim mai mult în vis, cu cât avem senzaţia că suntem mai “scufundaţi”, cu atât pare şi visul mai “lung” şi mai plin. Observăm o axă a adâncimii interiorităţii noastre în jurul căreia timpul se trăieăte diferit. Mai multi maeştri spun că natura noastra reală este mai lesne de găsit în somnul fără vise, decât în starea de veghe, şi atunci se naşte întrebarea ce se întâmplă cu timpul trăit în acea stare de care aproape nimeni nu este conştient în timp ce se află în ea, asta poate şi pentru motivul că acea stare este decondiţionată de “simţul eu-ului”, iar la revenirea în starea de veghe, automat fiinţa “colapsează” în ceea ce noi numim “eu” ?
Şi tot aceiaşi maeştri ne spun că natura noastră reală se află şi în pauza respiratorie, la hotarul dintre expir şi inspir, atunci când observându-ne respiraţia fără să intervenim asupra ei (cât de dificil poate fi uneori această neintervenţie), după expir nu simţim nevoia să inspirăm imediat şi rămânem câteva clipe suspendaţi într-o pauză binevenită (recitiţi vă rog, articolul Pacea dintre respiraţii din Revista Română de Yoga nr.1, scris de yogaacharya Mario Sorin Vasilescu). Abia în clipa în care simţim cu adevarat pofta de a inspira o facem şi urmăm curioşi fluxul aerului prin propria fiinţa. Pe acest fundal, ce ne spune respiraţia despre timp? Ce ne spune expirul? Dar inspirul? Dar pauza respiratorie ? De unde apare timpul? “Când” apare timpul şi “când” dispare? Şi unde dispare? Ce simţi când spui “eu” şi ce simţi când spui “eu acum”?
Şi totuşi, ce este timpul ?..
Bibliografie selectiva:
- Solomon Marcus- Timpul;
- Stephan Hawking- Scurta istorie a timpului;
- Julian Barbour- The end of time;
- Michio Kaku- Fizica imposibilului;
- Fritjof Capra- Taofizica;
- Thomas Mann- Muntele vrăjit;
- Martin Heidegger- Fiinţa şi timp;
- Martin Heidegger- Despre conceptul de timp;
- Catalin Cioaba- Timp şi temporalitate;
- Gabriel Liiceanu- 18 cuvinte cheie ale lui Martin Heidegger;
- Mircea Eliade- Imagini şi simboluri;
- Stagiul de vară GNSPY, Alianţa cu Timpul, Moeciu 2008;
