În istoria cunoaşterii omeneşti, există şcoli ce susţin ideea unei învăţături complete, revelate într-un timp imemorial unor înţelepţi sau sfinţi, iar transmisia ei se propagă de-a lungul generaţiilor cu grija de a nu altera adevărurile iniţiale şi de a păstra intactă intelepciunea perenă. Alte şcoli poziţionate la polul opus, consideră că actul cunoaşterii este unul momentan, limitat de capacităţile subiectului cunoscator şi supus îmbunătăţirilor ulterioare. În primul caz, adevărul poate fi de natură divină şi de necombătut, în cel de-al doilea, uman şi perfectibil. Evident, între cele două extreme există elemente mixte şi variaţiuni specifice fiecărui domeniu şi culturi în parte. În ceea ce priveşte învaţăturile yoghine, adesea sunt menţionate origini infailibile de revelaţie, “învăţături complete” de multe ori înfăţişate cu mare pompă şi cu unicitate sclipitoare. Fiecare şcoală de yoga este cea mai veche, cu adevărul cel mai profund şi mai original, şi să nu uităm, fiecare şcoală este cea mai tradiţională dintre toate. Aruncând o privire rapidă prin desisul teoriilor şi viziunilor yoghine, este imposibil să nu sesizăm contradicţii flagrante între viziunea despre lume occidentală construită rational şi anume episoade orientale ce par, cel puţin bizare.
Despre yoghini se spune ca posedă o intuiţie supra-omenească, (yogipratyaksa)[1], o minte de natură poetică ce permite omniscienţa. Cunoaşterea lor ar penetra spaţiul şi timpul pentru a vedea, dincolo de senzaţii şi iluzii, adevărul în toată splendoarea sa. Această intuiţie suprasenzorială (yogipratyaksa) ar fi o sursă de cunoaştere infailibilă, prezentă în multe sisteme epistemologice indiene (hinduism, budism, jainism). Ea le-a permis vechilor înţelepti ai Vedelor (rishi) să vadă revelaţia primordială, lui Buddha i-a înfăţişat adevarata natură a realităţii, iar invaţatului Candrakīrti i-a deschis poarta către realizarea naturii vacuităţii tuturor lucrurilor şi conceptelor, precum şi a relaţiilor dintre ele. Indiferent de disputele dintre scolile hinduse sau budiste, ele sunt de acord că practica meditaţiei este cea care trezeşte această facultate extrasenzorială [2]. Cumva, nu se stie cum însă, această facultate nu a vrut sub nici un chip să releve înţelepţilor omniscienţi nimic despre geneza reală a Universului, curbura spatio-temporală, structura atomică a materiei, molecula ADN, selecţia naturală sau dimensiunile efective ale Universului.
Nici actul perceptiei vizuale nu e tocmai unul realist. Asemenea grecilor, indienii credeau că percepţia obişnuită (pratyaksa) se naşte pe conturul obiectului perceput. Ca şi cum din ochii nostri ar ieşi niste raze ce ar apuca ceva din obiectul privit pentru a-l aduce înapoi la noi. Nici vorbă de retină, nerv optic, semnale neuronale etc. Într-un mic eseu dedicat fizicii indiene antice, Eliade subliniază caracterul ei subiectiv, construită “pe structuri imediate, de experienţă”[3].
Mai mult, obiectele nu apar în conştiinţă de pe un plan neutru al simţurilor, ci sunt “captate”, nu receptiv, ci aprehensiv: “Chiar aceste imagini nu vin dinafară, nu reprezintă perfect obiectele (de altfel, nici nu există obiecte în sensul occidental al cuvântului), ci sunt spontane şi individuale: adică, sunt rezultate din ecuaţia karmică a fiecarui individ. Fiecare om are percepţiile pe care le merită. Cu alte cuvinte, fiecare conştiintă are alt raport cu realitatea, raport dat de gradul lui de luminare, de gradul lui karmic. Obiectele sunt reziduurile experienţelor noastre. Şi aceste experienţe depind de situatia karmică a individului, de acţiunile bune, rele sau neutre pe care le-a realizat acum, sau în cursul altor vieţi.”[3] În sistemul Vaiseshika (cel mai elaborat din punctul de vedere al unei teorii fizice a Universului în India antică) există şi categorii pur obiective (spaţiu, timp, mişcare), dar ele sunt subordonate ecuaţiilor karmice, individuale, înfăţişând astfel, un Univers predominant subiectiv. Sigur, acest sistem de cunoaştere a lumii bazat pe calităţi şi percepţii umane ca esenţe fundamentale nu putea duce prea departe. Abstracţiunea tipică gândirii occidentale ne-a arătat un Univers mult mai mare, mai complex şi mai grandios decât simpla cunoaştere intuitivă[4].
Într-un context al unei lumi subiective părea firesc să apară idei atât de stranii occidentalilor moderni, cum ar fi de pildă, pătrunderea în alte corpuri graţiei percepţiei oculare cu caracter activ. În Mahabharata se vorbea de yoghini capabili să pătrundă în mai multe corpuri deodată şi să umble cu ele pe tot Pământul. Surse budiste descriu legende similare, însă nu de manevrare a mai multor corpuri, ci de creare a corpurilor multiple prin percepţia extrasenzorială. Folclorul indian abundă de legende, în care intuiţia supraomenească generează tot felul de puteri supranaturale cum ar fi telepatia, claraudiţia, invizibilitatea, amintirea vieţilor anterioare şi chiar levitatia!
În tradiţia indiană, sistemul medical ayurveda (cu origini mitologice), se bazează pe trei substanţe elementare denumite doshas (Vata, Pitta si Kapha) de a căror echilibru este determinată sănătatea umană. Ele sunt cumva analoage celor patru umori din medicina antică greacă. La fel ca şi acestea din urmă, sistemul celor trei doshas este unul naiv ce porneste de la calităţi subiective şi corespondenţe mai degrabă magice. De pildă, kapha este descris ca greu, încet, solid, rece, uleios, în timp ce pitta este în corespondenţă cu fierbinte, usor, intens, penetrant, ascuţit, acid. Printre terapiile ayurvedice (multimilenare!) se recomandă luarea de sânge, terapia vomitivă, îngurgitarea de metale (practică ce a dus la numeroase intoxicaţii cu mercur sau plumb!), masajul (probabil terapia cu adevărat valoroasă din cadrul acestui corpus de practici), urino-terapia (practică cu mare succes în cadrul sectelor dâmboviţene), ingestie de uleiuri esenţiale etc. Nici terapia bazată pe ierburi nu este lipsită de riscuri: deşi anumite remedii sunt dovedite ca fiind benefice (busuioc, aloe vera, turmeric), altele pot contine doze mari de toxicitate.
O altă eroare evidentă pentru cel căruia destinul i-a rezervat o viaţă tihnită în mediul occidental modern este relaţia antică a yogăi cu astrologia vedică. Anumiţi yoghini erau şi practicieni de astrologie. Într-un univers imaginar al vechilor inzi, speculaţiile astrologice puteau avea sens pentru cei ce se ocupau cu aşa ceva. Acel Univers Vedic reprezentat de bhu-mandala (bhu- pământ, mandala- psihocosmogramă cf. G. Tucci) era format din mai multe insule concentrice de natura pământului intercalate cu discuri lichide ale unor oceane formate succesiv din apă sărată, zahăr, vin, unt, lapte, iaurt şi apă dulce. Din centrul insulei centrale (Jambūdvīpa) se ridică muntele Meru, alcătuit din aur masiv, deasupra căruia se află multe paradisuri umplute cu tot felul de zeităţi hinduse. Dedesubtul insulelor concentrice se află lumile de jos, populate cu fiinţe mitologice precum nagas şi asuras (un fel de demoni în varianta hindusă). Pe axa verticală reprezentă de Muntele Meru, întâlnim planetele poziţionate între insula centrală şi spaţiile celeste, în număr de nouă (două dintre ele, Rahu şi Ketu sunt imaginare!), grupate în funcţie de “calităţile materiei” (gunas): Venus si Mercur sunt de tip rajas (activitate, pasiune, dorinţă), Marte, Saturn, Rahu şi Ketu de tip tamas (inerţie, obscuritate, ignoranţă), iar Soarele, Luna şi Jupiter de tip sattva (luminozitate, puritate, pace). Tabelul de operaţii magice se complică utilizând cele 3 doshas-uri, cele 5 elemente, simţurile, organele de simţ, culorile, punctele cardinale etc. Soarele (poziţionat între Bhuloka şi Bhuvarloka), expansiune a lui Narayana (una din formele lui Visnu), era sursa luminii în Univers, el iluminând celelalte stele. Era celebrat de către yoghini şi locuit de fiinţe făcute din elementul foc. Saturn (Sanaiscara) era considerat a fi o planetă nefavolabilă, în timp ce Jupiter (Brihaspati), planetă locuită de devas, era sub auspicii pozitive. Marte (Angaraka) avea o reputaţie de-a dreptul “malefică”, fiind considerată responsabilă pentru lipsa de precipitaţii pe Pământ şi alte influenţe nasoale; cum s-ar spune..ghinion! Mercur se pare că e duplicitar; în general prezintă aspecte favorabile, cu excepţia acelor momente când nu se află în cârdăşie cu Soarele. Nu se ştie de ce anume, atunci Mercur produce mari furtuni pe Pamânt. Despre Venus (Shukra) în schimb, se spunea că este cea mai benefică planetă, ea aducând ploaia. Dupa cum vedeţi, astrologia vedica avea o semnificativă componentă meteorologică, un fel ocultism al ploilor, dacă nu cumva, răutăcioşii ar spune că ar fi doar… apă de ploaie. Luna (Chandraloka), o reşedinţă importantă pentru semi-zei îi răsplatea material pe cei ce îi aducea venerare prin sacrificii. Aici era disponibilă soma, “băutura zeilor nemuritori”, pe care anumiţi botanişti [5] o identificau cu ciuperca halucinogenă psilocybe cubensis; din nou, oameni fără orizonturi metafizice si ignoranţi în cele subtile şi sublime ale lumii. Despre lună se credea şi faptul că influentează creşterea vegetaţiei, şi prin urmare era responsabilă cu viaţa oricărei fiinţe de pe Pământ.
Universul vedic pe care este construită astrologia vedică este o creaţie complexă de natură mai degrabă artistică, decât ştiinţifică, foarte frumoasă [6,7], dar care, realist vorbind, nu prea are legături cu Universul real.
În practica yoga se recomandă o atenţie totală îndreptată înspre propria interioritate. Intuiţia se ascute, iar calmul interior cuprinde întreaga fiinţă. Trăim vremuri, în care astfel de calităţi pot avea o oglindă ulterioară a discernământului bazat pe gândirea critică şi abstractă în recunoaşterea adevărurilor. Avem un mare avantaj spre deosebire de yoghinul antic căruia îi lipseau viziunea realistă asupra lumii şi dovezile necesare. Marea artă este de a utiliza la momentele cheie şi în cantităţi optime cele două tipuri de instrumente de cunoaştere.
Atenţie fină şi minte lucidă!
(Episodul “Himere si mitologii yoghine (2)” .. in curand)
Note si referinte:
[1] David Gordon White, Yoga, Brief History of an Idea
[2] Scoli janiste, hinduse si cateva scoli budiste sustin ca sinele (sau mintea) este stralucitoare prin propria ei natura si poseda perceptia perfecta, iar calea catre eliberare consta in realizarea acestei naturi interiore si a capacitatilor ei. Alte scoli, precum cele budiste Theravāda si Sarvāstivāda sustin ca practica ascetismului si a meditatiei sunt obligatorii pentru a curata si imbunatati ceea ce este inascut gresit; cunoasterea initiala este eronata si ea trebuie imbunatatita.
[3] Eliade M., Erotica mistica in Bengal, pag. 104- 105.
[4] Contra intuitive sunt ideile Pamantului rotund, a faptului ca doua corpuri cu mase diferite cad spre Pamant cu aceeasi viteza, a existentei microorganismelor ce traiesc in simbioza cu noi, a extintiei mastodontilor intr-un trecut indepartat, a faptului ca o bucatica de plutoniu poate distruge un oras intreg ori ca suntem inruditi cu bananele. Exemplele sunt nenumarate in toate regiunile de cunoastere ale stiintei moderne.
[5] Terence McKenna, Food for gods
[6] http://www.vedicworld.org/vedic-cosmology-the-planets-of-the-material-universe/
[7] http://www.veda.harekrsna.cz/planetarium/
