Tradiţiile yoghine merită tot respectul cuvenit, iar practica onestă are darul de a-l transforma pe practician. Atâta timp cât practica respectă nişte norme corecte şi ri
tmul practicianului, şi nu îngrădeşte libertatea de gândire şi exprimare, ea poate reprezenta terenul fertil de reflexie şi transformare a fiintei umane, precum şi hrana unui spirit viu. Necazurile apar atunci cand reţele tind să devină autoritare, tehnicile înlocuiesc spiritul, iar raţiunea adoarme într-un somn monstruos.
O rătăcire frecventă a yoghinului amator este dată de creşterea bruscă a propriei importanţe. Yoghinul se ia în serios. Foarte în serios, chiar dacă va nega lucrul acesta. El nu mai este un omul obisnuit cu căutări, nedumeriri şi incertitudini. Orizontul întrebărilor sale se reduce acum punctual la certitudini sclipitoare. El nu mai pune întrebări, ci emite răspunsuri. De fapt, emite “adevăruri” de care e foarte convins; convingerea devenind adevărata sa natură. Asta poate dintr-o anesteziere a raţiunii şi a spiritului critic. Yoghinul acesta este atît de obişnuit să simtă, încât emoţiile devin primordiale în faţa abstractului în orice problematică. Ba chiar sunt folosite ca instrument de cunoaştere, desi menirea lor este decisivă în alte contexte: supravieţuire (rădăcina cea mai veche a lor), motivaţie, empatie şi comunicare cu ceilalţi membri ai tribului. Yoghinul, pentru că simte el asta, trebuie să fie şi adevărat.
În 2013, în cadrul unei conferinţe pentru publicul larg intitulată “Din ce este făcută lumea” eminentul fizician Tom Kibble a plictisit auditoriul cu Modelul Standard al particulelor elementare. O conferinţă cu multe elemente tehnice ce a trezit interes doar în rândul celor câţiva fizicieni prezenţi în sala. Restul publicului ridica din umeri aşteptând ceva mai pe înţelesul tuturor. La sfârşitul conferinţei, o prietenă practiciană de yoga îmi spune că, dacă va fi să înţeleagă vreodată din ce e facută lumea, asta se va datorita meditaţiei. Acest tip de gândire este specifică amatorului de practici spirituale pentru care răspunsul la orice întrebare se găseşte în interior. Trebuie doar să cauţi sau să ştii să asculţi. Nu oricum, ci corect. Ce se întâmplă însă atunci când ceea ce crede yoghinul despre lume (pe baza a ceea ce a simţit) este contrazis flagrant de crema savanţilor mondiali. Exact cum banuiti, yoghinul nu se va contesta pe sine însuşi, ci va gasi argumente pentru care el “a văzut” mai departe decât raţionaliştii contemporani. Un alt prieten autointitulat “acharya”, într-o discuţie despre natura timpului dădea din mână a lehamite: “Einstein, teoria relativităţii…astea-s basme. Chipul timpului arată cu totul altfel..”, sugerând totodată că, prin practica yoga şi un dar din naştere, acest chip i-ar fi lui cunoscut. Ce să mai zici, omul cu zeci de ani de introspecţie interioara bătea câmpii fără să îşi dea seama şi fără măcar să îi treacă prin cap acest lucru. De altfel, cu cât e yoghinul mai avansat, cu cât a contorizat mai multe samadhi-uri (enstaza yoghică cf. Eliade) cu atât el este mai sigur pe sine, pe ce simte, pe autoritatea proprie. Curată slavă deşartă!
