Unul dintre elementele decisive ale genezei lumii moderne şi al cunoaşterii de tip ştiinţific este descoperirea propriei ignorante, a limitelor cunoaşterii şi a supunerii ideilor permanentei critici. Strămoşii nostri au investit mult timp şi efort în încercarea d
e a descoperi legile ce guvernează lumea naturală. Totuşi, succesul real al înţelegerii lumii îl datorăm gândirii critice a ştiinţei moderne ce diferă radical de gândirea tradiţiilor. Yuval Harari le sintetizează în Sapiens:
a) Acceptarea propriei ignoranţe, admiterea faptului că nu ştim totul. Mai mult şi mai critic, este acceptat şi faptul că idei care ni se par veridice acum pot fi dovedite greşite într-o zi sau cel puţin incomplete pe baza unor noi dovezi. Nici o idee, nici un concept sau teorie nu au caracter sacru, imuabil şi dincolo de orice provocare. În privinţa ignoranţei, putem împinge barierea necunoaşterii noastre cu întrebări precum: există legi şi aspecte ale existenţei care în pricipiu nu pot fi cunoscute? Sau capacitatea de cogniţie speciei a noastre este pur si simplu limitata pentru a înţelege mai mult?
b) În miezul cunoaşterii au un loc de cinste observaţia fenomenelor naturale şi matematica, iar măsuratoarea este fundamentală pentru ştiinţa modernă.
c) Ştiinţa modernă nu doar creează teorii frumoase şi elegante, ci în particular dezvoltă tehnologie, care în istorie se dovedeşte a fi o sursă decisivă de putere. [1]
Cu totul pe dos stau lucrurile in ceea ce priveşte tradiţiile spirituale. O aserţiune importantă a acestor tradiţii premoderne precum Crestinismul, Islamul, Budismul sau Confucianismul este aceea că tot ceea ce e important este cunoscut. Dumnezeu, sau marii zei sau stramoşii sau marii înţelepţi au transmis adevărul prin scripturi sau tradiţii orale. Muritorii de rând primesc cunoaştere căutând în textele sfinte, singura lor sarcina fiind aceea de a interpreta corect mesajul divin. Tradiţiile antice de cunoaştere admit şi ele două tipuri de ignoranţă. Prima consta în aceea că ignoranta este individuală raportată la ceva important; antidotul acestei ignoranţe constă în a întreba pe cineva mai înţelept. De exemplu, un tăran din Evul Mediu, dacă era ros de întrebarea privitoare la originea lumii, îl întreba pe preotul local. Acesta consulta Biblia şi îi dădea un raspuns conform tradiţiei creştine, adică conform adevărului revelat şi indiscutabil. O altă formă de ignoranţă admisă de tradiţii este aceea a adevărurilor nesemnificative. Dacă despre ele nu se vorbeşte în textul sacru, ele sunt total inutile.
Un maestru spiritual reprezintă tradiţia întrupată, rar găsindu-se exemplare care să inoveze sau să se revolte împotriva ei. Sigur, ne putem gândi la Buddha care s-a revoltat împotriva dogmelor brahmanismului, însă nu putem uita cum discipolii i-au făcut ditamai religia (deşi mulţi budisti susţin că ei nu practică o formă de religie, ci doar metafizică, meditaţie şi cunoaştere); ne putem gândi şi la actualul Dalai Lama care susţine că dacă ştiinţa îi demonstrează imposibilitatea anumitor teze budiste (cum ar fi credinţa în reîncarnare) atunci e necesar ca budismul să se reformeze. Asemenea deschidere printre liderii religioţi mai rară. Admirabila este şi acceptarea lui Papa Francisc a evoluţionismului şi a Big-Bangului.
În acest spirit al tradiţiilor, două mari boli îi contaminează rapid pe maeştri spirituali: omniscienţa cosmologică şi cunoaşterea bolilor. Fără a fi astrofizicieni, brusc, datorită introspecţiei spirituale (mai mult sau mai puţin reusită) ei cred că ştiu cum este facută lumea, cum a luat naştere Universul şi care este rolul omului în peisajul cosmic. De asemenea, maestrul începe să se priceapă la medicina, să identifice întotdeauna “cauza” bolilor şi să dea sfaturi terapeutice, de cele mai multe ori împânzite de pseudoştiinţă crasă. Maestrul va avea mai mult succes ca sfătuitor şi tămăduitor închipuit, cu cât afecţiunile suferinzilor se dovedesc a fi mai străine medicinii actuale. Maestrul va privi în el însuşi şi va găsi o solutie. Iar discipolii adevăraţi nu se vor îndoi deloc de această metodă. Doar maestrul este infailibil, este iniţiat şi în contact cu adevărul. Nu se ştie însă de ce aceşti maeştri spirituali nu au privit în ei însişi să descopere antidotul multiplelor forme de cancer şi să îl răspândească restului lumii neiniţiate. Fireşte, dacă discipolul nu se vindecă, va fi din vina lui, căci nu a respectat întrutotul indicaţiile preţioase ale tămăduitorului. Maeştrii mai toleranţi (sau doar sincretisti, căci maeştrii nu sunt prea toleranţi cu alte idei decât cu cele proprii) sfătuiesc totuşi şi spre tratamentul medicilor, iar dacă se întâmplă ca bolnavul să se întremeze trebuie să se ştie de rolul important al terapiilor complementare pe care le-au sugerat ei. Vor susţine că nu doar tratamentul alopat a funcţionat ci şi consilierea lor numerologică, echilibrarea energetica a chi-ului, meditaţia pe care i-a propus-o discipolului.
***
Parafrazandu-l pe autorul Eticii Nicomahice, am putea spune că “Prieten mi-e maestrul, dar mai prieten îmi e adevărul”.
[1] Sapiens, Yuval Harari, pag. 215-216, Polirom, 2017
