O maladie a cautatorilor spirituali (care in treacat fie spus nici ei nu prea stiu ce cauta) este “autenticita”, adica obsesia de a fi inregimentat intr-o traditie autentica. Cat mai autentica, daca se poate cea mai autentica. Criteriile lor sunt intotdeauna propriile texte si proprii maestri investiti cu atributul infailibilitatii. Pentru specia prolifica de yoghin inchipuit formele constituie elementul esential: care sunt originile traditiei de la care te tragi, ce linie de maestri urmezi, din ce scoala provii,
ce tehnici practici, eventual daca apartii oficial unei grupari religioase sau alta. De pilda, sa ne gandim la o moda a snobului spiritual convertit la budism.
El nu poate fi budist in spiritul invataturii lui Buddha, ci musai trebuie sa se “converteasca” la o religie in mod oficial. In felul asta ar fi “uns”, desi fata de crestinism sa zicem, manifesta scepticism in privinta ideii de transmisie a duhului, harului etc. Odata convertit la budism (sa zicem), budismul lui e cel mai autentic. Daca e tibetan, cu siguranta budismul sau provine direct de la Buddha. Daca e budism zen, atunci budismul acesta este cel nealterat si neabatut prin firul timpului de la Buddha pana in prezent. Daca insa adeptul nostru s-a convertit in Sri Lanka in urma unei calatorii spirituale exotice, fiti sigur, budismul Theravada din Sri Lanka este cel original si autentic. Restul, oarecum rataciri de la calea cea dreapta. Dispute despre calea cea dreapta s-au vazut numeroase si pe la noi: ortodocsi contra catolici contra protestanti: evident, dispute cat se poate de reale despre teologii imaginare.
In desisul lumii yoghine, emblemele de autenticitate abunda in piepturile oricaror imitatori de asane si pranayame. Toti ingana niste posturi vazute in cartile lui Yengaar si van Lysebeth (ori autori mediocri), insa decoratia cu mantre, promisiuni spirituale si mitologie le da un aer de .. autenticitate. Si veti vedea ca acest aer de autenticitate, intotdeauna costa. Norocul cumparatorului ce s-a pomenit fata in fata cu cea mai valoroasa practica spirituala din istoria omenirii ce il va face mai frumos, mai destept, mai bogat si mai devreme acasa.
Sa nu uitam un aspect important: daca e traditional, e musai si adevarat. De pilda, foarte traditional este ca in practicile tummo (lucrul cu frigul) ale budistilor tibetani, sa exista un balast religios absolut inutil: mantre, vizualizari de “canale energetice” imaginare si zeitati inexistente. In felul acesta, pot exista niste “proprietari” ai practicii, preoti ce gestioneaza harul si transmisia sa; notiuni inventate de dansii pentru a detine monopolul. Celor prea fascinati de astfel de mitologii, le-as recomanda un dus rece; mitologia s-ar dispersa mai ceva ca frisoanele dupa o baie la copca.
Snobul spiritual este si foarte mandru de apartenenta sa spirituala. Surd la vocea ratiunii, o singura melodie ii suna in ureche: melodia drumului sau spiritual, al initierii si propriei simtiri. Cum in disciplinele de tip yoga, progresul nu poate fi obiectivat ca in artele martiale de pilda, raman criteriile subiective: adica toti sunt niste iluminati, au chakrele deschise si comunica cu Universul. De asta, artele martiale au ceva mai multa priza cu realitatea si il readuc pe practicianul ezoteric la pragmatismul podelei. Cu un sut in fund!
